Organizațiile europene de cooperare clasică

Se poate spune că din cele mai vechi timpuri, locuitorii Europei au fost obsedaţi de ideea creerii unui sistem instituţional la nivel regional, care să le asigure tuturor prosperitatea şi pacea. Mărturie stau realizările care au marcat constant diferitele perioade, până în zilele noastre.

Începutul secolului al XX-lea pune în evidenţă consacrarea ideii pan-europene, printre reprezentanţii acesteia făcând parte o serie de personalităţi ale Europei interbelice, ca de exemplu: Richard Coudenhove-Kalergi, Aristide Briand, Charles Gide, Leon Blum, Konrad Adenauer, Gaston Rion, Edouard Herriot, etc, pentru ca după al doilea război mondial, ideea europeană şi procesul construcţiei europene să capete noi valenţe şi dimensiuni.

Graţie unor personalităţi puternice, cum au fost Winston Churchill – primul ministru britanic, George Catlett Marshall - general şi secretar de stat al Statelor Unite ale Americii, Jean Monnet – şef al Organizaţiei Naţionale a planificării, din Franţa, Robert Schuman – om politic francez şi prim ministru al Franţei între 1948 -1953 etc, ideea unificării europene se dovedeşte viabilă devenind realitate instituţională.

Construirea Europei unite reprezintă în esenţa sa dorinţa popoarelor sale de a crea o regiune din care să fie eliminate conflictele militare, sărăcia şi dezordinea.

În condiţiile lipsei unei omogenităţi în origine, a unei diversităţi de obiceiuri şi tradiţii, diferenţieri în comportamentul social, inegalitatea resurselor, a dezvoltării social-economice, rivalităţii politice, conflicte de interese, intolerante şi ambiţii pe plan naţional, presiuni venite din afară, trebuia găsită formula optimă pentru a asigura unitatea unei asocieri de state, unde:

- unitatea şi exclusivitatea marilor decizii politice să fie luate la vârf

- normele juridice care exprimă voinţa comună să fie executate de o putere centrală, în interesul general

- statele asociate să cedeze o parte din suveranitatea lor în favoarea unei puteri centrale care garantează unitatea politica şi economică a statelor asociate

- neînţelegerile dintre state să fie rezolvate de o instanţă comunitară.

Rezultate dezastruoase produse de cele două războaie mondiale, i-au convins pe politicienii europeni ai timpului, că bazele unei construcţii europene solide constau în egalitatea între părţi şi reciprocitatea în schimburi.

Din punct de vedere doctrinar, două concepţii stau la baza actualei construcţii europene:

- curentul funcţional

- curentul federalist.

Curentul funcţional are în vedere depolitizarea procesului de integrare, în care statele componente îşi păstrează suveranitarea, nu este avut în vedere crearea unui super-stat, ci se are în vedere transferarea de competenţe unor instituţii centrale, în diferite domenii de activitate. Apariţia unui centru de decizie supranaţional se concretizează în înfiinţarea unor organisme internaţionale interguvernamentale, statele membre menţinându-şi atributele suveranitatii.

Curentul federalist are la bază primatul politicului şi a transferului de competenţe în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor din plan central (al statului), în plan regional, prin crearea unei autorităţi supranaţionale ca urmare a presiunilor directe exercitate de către opinia publică asupra guvernelor chemate să accepte cedarea unei părţi mai mari sau mai mici din autoritatea lor unor organizaţii sau instituţii nou create.

Esenţa federalismului constă, în descentralizarea puterii dinspre stat spre autorităţile locale, acordându-le acestora autonomie în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin în soluţionarea problemelor de interes local şi recentralizarea puterii prin crearea unor instituţii cu caracter supranaţional create în scopul rezolvării unor probleme de interes general.

În cazul statului federal, autoritatea centrală trebuie să fie capabilă să garanteze unitatea, să păstreze competenţele generale pentru problemele fundamentale - cum sunt relaţiile internaţionale, economia, lupta împotriva fenomenelor de mare infracţionalitate, emisiune monetară, justiţia, învăţământul, cu alte cuvinte să asigure autoritatea centrală şi echilibrul necesar între centralism şi autonomia statelor federale.

In plan practic, ţările vest europene au considerat ca depăşirea situatiei grele de după război se putea realiza printr-o integrare economică graduală şi prin apropierea politică. La modul concret, Europa economică precedează Europa politică.

Un lucru este evident: demararea construcţiei reale a unificării europene, are la bază crearea unor organizaţii internaţionale care are la bază colaborarea dintre guverne, motiv pentru care acestea se numesc organizaţii internaţionale interguvernamentale sau interstatale.

La modul general aceste organizaţii reprezintă forme organizatorice ale colaborării internaţionale între state şi alte entităţi în diferite domenii de activitate, având un cadrul juridico-organizatoric permanent, creat printr-un statut elaborat de comun acord, în care se prevăd obiectul şi scopurile organizaţiei, organele şi funcţiile lor. Ca esenţă o organizaţie internatională guvernamentală, este o asociaţie de state constituită printr-un tratat dotată cu o constituţie, tratat constitutiv, pact şi organe comune şi având personalitate distinctă de cea a statelor membre.