Transportul Naval - Nave Mici - Iahtul

INTRODUCERE

Mijloacele de transport folosesc la transportul persoanelor şi a mărfurilor la distanţă. Acestea se pot se pot împărţi în trei categorii principale: terestre, navale, aeriene.

Transporturile navale pot fi maritime şi fluviale. Se poate defini nava ca fiind un bun mobil ce este supusă transcrierii într-un registru public şi reprezintă un mijlocul de navigaţie utilizat pentru realizarea activităţii de transport şi a altor servicii pe apă ce poate fi clasificat pe categorii şi tipuri de nave.

Prima călătorie în jurul lumii a fost făcută de Fernando de Magellan, în 1519, cu o flotă de 5 corăbii. Ea a durat aproape trei ani şi a făcut dovada că Pământul este sferic. Cu aproape un secol în urmă, cele mai rapide vase cu pânze erau cliperele. Ele puteau traversa Atlanticul în douăsprezece zile.

Cea mai mare navă din lume este petrolierul gigant Seawise Giant, al cărui tonaj este de 564 739 t. Cel mai mare pachebot este Norway, lung de 315 m.

În funcţie de necesităţile de transport, există o mare varietate de nave, pentru pasageri, transport marfa, ori utilitare, cu mijloace de propulsie diferite şi gabarit extrem de diferit. Nava special destinată transportului de călători, colete şi scrisori sau orice altă navă care transporta mai mult de 12 călători este denumită nava de pasageri.

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, oamenii au fost atraşi de regiunile scăldate de apele râurilor, fluviilor şi mărilor care asigurau o sursă de hrană sigură. Începuturile navigaţiei au fost timide, iar evoluţia ei lentă. Datele documentare existente permit urmărirea istoriei dezvoltării construcţiilor navale, începând din al treilea mileniu, istorie care începe din centrele culturale ale Mării Mediterane şi din nordul Europei.

Construcţiile navale şi navigaţia cunosc un avânt deosebit în perioada expediţiilor maritime, de la sfârşitul secolului al XV-lea până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Portughezii şi spaniolii sunt creatorii navelor cu vela, denumite caravele, cu care au întreprins cele mai îndrăzneţe misiuni ce au condus la o serie de descoperiri geografice.

Inventarea maşinii cu abur, în primele decenii ale secolului XIX, a produs o revoluţie în domeniul construcţiilor navale. Primul care a găsit soluţia satisfăcătoare a folosirii aburului ca mijloc de propulsie a navei a fost Robert Fulton, care În 1807 realizează vaporul cu zbaturi „Clermont”. Între 1860 şi 1870 zbaturile sunt înlocuite complet de către elice, la toate navele maritime, perioada care coincide cu deschiderea Canalului Suez. De atunci şi până la deschiderea canalului Panama se înregistrează progrese continue atât în construcţia corpului, cât şi în construcţia maşinilor.

Corpul navei este construit acum complet din oţel, maşinile cu abur cu piston sunt înlocuite prin turbine, iar mai apoi prin motoare cu ardere internă. Motorul diesel, introdus iniţial ca maşina de propulsie la navele mici, prin perfecţionare, a devenit principala maşină pentru propulsia navelor. Aceasta face posibil ca navele să realizeze viteze mari, fiind dotate cu motoare puternice, cu consum specific redus de combustibil.

Perspectivele de viitor pe plan mondial în construcţiile navale sunt legate de posibilitatea înlocuirii motoarelor diesel prin turbine cu gaze şi de utilizare a reactoarelor nucleare pentru propulsia navelor, spărgătorul de gheaţă sovietic Lenin, fiind prima navă cu propulsie nucleară. Secolul nostru se caracterizează în domeniul construcţiilor navale printr-o tendinţă spre gigantism, cum este de altfel şi pasagerul Mary Queen a II-a, o adevărată insulă cu elice.

Prima ambarcaţiune utilizată de om a fost trunchiul de copac, propulsat iniţial cu ajutorul palmelor. Prin alăturarea mai multor trunchiuri de copac s-au obţinut plutele, mai stabile şi mai încăpătoare. Caiacul, una din primele ambarcaţiuni puntate, era construit din piele întinsă pe o osatură alcătuită din fanoane de balenă, ulterior învelişul şi osatura fiind executate din lemn. Canoia era construită din coajă de mesteacăn cusută cu rădăcini de conifere fierte în prealabil în apă şi întinsă pe o osatură rigidă executată din lemn, propulsia fiind realizată cu ajutorul unei rame scurte, denumită pagae.

Începând cu secolul al XVII-lea evoluţia construcţiilor navale conduce la apariţia navelor de linie pentru necesităţile militare ale puterilor maritime. Pentru transmiterea ordinelor şi menţinerea legăturii între navele de linie se conturează ca un tip de navă velier bine definit.

În flotele de război au apărut şi alte tipuri de veliere de dimensiuni şi puteri reduse (din rândul cărora se menţionează bricul, care este o navă cu două catarge, prevăzută cu vele pătrate şi cu bompres), brigantina, incendiatoarele, bombardierele, etc.

Odată cu lansarea la apă la Baltimore în anul 1832 a navei „Ann McKim”, se conturează caracteristicile celui mai rapid tip de velier, adică cliperul. Cliperele foloseau o bogată velatură mixtă, velele pătrate fiind completate cu vele triunghiulare, denumite focuri.

Apariţia motorului cu ardere internă şi apoi a turbinei cu gaze a reţinut atenţia constructorilor năvali, care le vor utiliza din ce în ce mai frecvent, spaţiul mult redus ocupat de combustibilul lichid avantajând considerabil creşterea capacităţii de transport. În această etapă intervine o specializare mai accentuată a navelor, o diferenţiere vizibilă între navele destinate navigaţiei maritime şi a celei pe apele interioare.

Navele pentru transportul de mărfuri cunosc în prezent o specializare accentuată care le condiţionează dimensiunile principale, dotările cu instalaţii şi mecanisme, amenajările, etc. Ele alcătuiesc majoritatea ambarcaţiunilor care navigează pe apele globului pământesc