Eficiența Socială a Activității de Turism

CAPITOLUL I –

ROLUL TURISMULUI

Etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englez „tour” (călătorie), sau „to tour”, „to make a tour” (a călători, a face o călătorie), termen creat în Anglia, în jurul anilor 1700, pentru a desemna acţiunea de voiaj în Europa – în general şi în Franţa – în special. La rândul său, acest termen englez derivă din cuvântul francez „tour“ (călătorie, plimbare, mişcare), fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement. Din termenul „turism“ a derivat şi cel de „turist“, adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie.

Privit ca un fenomen social-economic creator de beneficii, turismul a fost definit în variante dintre cele mai felurite: ,,arta de a calatori pentru propria plăcere” (M. Peyromaure Debord); ,,activitate din timpul liber care consta în a voiaja sau locui departe de locul de reşedinţă, pentru distracţie, odihnă, îmbogăţirea experienţei şi culturii, datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute” (Jan Medecin); ,,fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător, cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dezvoltării comerţului, industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport” (Guy Freuler).

Cel care a elaborat o definiţie a turismului – acceptată pe plan mondial, a fost profesorul elveţian dr. W. Hunziker, acesta apreciind că: „Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare” (1940).

Însă definiţia acceptată de cărţile autohtone de specialitate este următoarea: „Turismul se referă la activităţile unei persoane care călătoreşte în afara mediului său obişnuit, pentru mai puţin de o perioadă specificată de timp şi al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei activităţi remunerate la locul de vizitare.”

Turismul, care implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor, a itinerariilor, a perioadei şi duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop satisfacerea anumitor necesităţi de ordin social, cultural, spiritual, medical etc. şi în ultimă instanţă, satisfacerea nevoilor de consum turistic. Ţinând seama de aceste considerente, în literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor de turism practicate, în funcţie de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă grupare a lor.

1.1. Apariţia turismului ca fenomen economic şi social

Deşi apariţia turismului se pierde în negura timpurilor şi, în consecinţă, din cauza unor informaţii istorice nu se poate stabili o dată cât de cât certă a detaşării sale ca activitate distinctă, se pare totuşi că unele forme incipiente de turism s-au practicat din cele mai îndepărtate timpuri. Poate nu ar fi exagerat dacă s-ar afirma că, deşi nu au constituit un scop în sine, satisfacţiile turistice ale unor călătorii au o vârstă aproximativ egală cu cea a primelor aşezări omeneşti stabile.

Afirmaţia se bazează pe ideea ca omul, chiar din cele mai îndepărtate timpuri ale evoluţiei sale, nu a reuşit să producă toate cele trebuincioase subzistenţei şi, în ciuda mijloacelor precare de comunicaţie, a căutat să cultive şi să întreţină relaţii cu semenii săi din alte colectivităţi, prin intermediul schimburilor comerciale, ceea ce a favorizat, inerent, şi o lărgire treptată a contactelor, permiţând o mai bună cunoaştere reciprocă a colectivităţilor respective

Călătoriile pe care grecii din întreaga Eladă le faceau cu ocazia Jocurilor Olimpice, precum şi pelerinajele la locuri de cult, pot fi şi ele considerate, într-un sens, activităţi turistice. De altfel, turismul nu a fost străin nici locuitorilor din Imperiul Roman: începuturile călătoriilor le făceau în staţiuni cu ape termale din Italia, Galia sau Dacia Felix, pentru tratarea unor maladii, deci în scopuri curative.

Cu toate că Evul Mediu, cu instabilitatea provocată de fărâmiţarea statală, nu a favorizat acest gen de călătorii, turismul nu a disparut în totalitate, acesta desfăşurându-se, cu precădere, în scopuri religioase (pelerinaje la locuri sfinte). După încetarea năvălirilor, în ciuda condiţiilor grele, călătoriile turistice au progresat treptat – cu diferenţe de la o ţară la alta, de la o zonă la alta, până spre mijlocul secolului al XIX- lea.

Industrializarea, descoperirea forţei aburilor, realizarea locomotivei şi construirea primelor căi ferate, iar mai târziu apariţia automobilului au determinat un progres rapid al mijloacelor de deplasare şi, alături de dezvoltarea căilor de comunicaţie, au favorizat şi extins activităţile turistice.

Instituţionalizarea turismului pe plan national şi organizarea lui în continuare şi pe plan internaţional au determinat un avânt continuu al acestuia şi au făcut ca, prin ritmurile de dezvoltare atinse, turismul să devină, alături de revoluţia tehnico- ştiinţifică, unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX, cu consecinţe sociale, economice şi umane deosebit de importante. Se poate afirma că, din această epocă, turismul începe să se detaşeze ca o activitate economico- socială distinctă.

Trebuie mentionat însă că, în majoritatea ţărilor, transformarea turismului într-o activitate economico- organizatorică, pe scară naţională, s-a produs numai în cea de-a doua jumătate a secolului nostru, ceea ce a favorizat apariţia şi instituirea în sectorul terţiar, cel al prestărilor de servicii, a unor noi ramuri ale economiilor naţionale, domenii cunoscute generic sub denumirea de industrie turistică.