Valorificarea autenticității locale în cadrul programelor turistice

Maramureş - Factori naturali

Aşezat la hotarul de nord al României, în apropierea paralelei 47°55' latitudine nordică şi a meridianului 23°55' longitudine estică, deci foarte aproape de centrul geometric al Europei, Maramureşul este închis de lantul munţilor vulcanici Oaş - Gutâi - Ţibleş la sud, de lanţul munţilor cristalini ai Rodnei la est, de munţii Maramureşului la nord-est, iar la nord pe o suprafaţă întinsă, de râul Tisa care mărgineşte atât judeţul, cât şi ţara.

Maramureşul este împrejmuit de dealuri, terase şi lunci, văi înguste de-a lungul râurilor Iza, Mara, Coşău şi Vişeu, afluenţi ai Tisei. Râul Tisa a constituit secole de-a rândul axa vertebrală a Maramureşului.

Munţii care ne înconjoară ating altitudinea de 1000m până la max. 2305 m în Vf. Pietrosul din munţii Rodnei. Tot aici se află rezervaţia naturală "Pietrosul Rodnei" înfiinţată în anul 1935.

Multitudinea izvoarelor de ape minerale, utilizate atât ca surse de apă potabilă, cât şi pentru tratamente balneare, constituie un argument în plus privind bogăţia resurselor naturale din aceasta zonă. În acest cadru natural se înşiră precum mărgelele, salba de localităţi situate în Maramureşul istoric.

Maramureş - Scurt istoric

Maramureşul are o istorie ale cărei rădăcini se pierd în negurile vremii. Mărturisesc despre acest lucru, seria de descoperiri arheologice din paleolitic şi neolitic, dar şi urmele permanentului descălecat al lui Dragoş şi a lui Bogdan, precum şi încăpăţânarea şi tenacitatea maramureşenilor în a-şi duce după ei biserica, acest nucleu al credinţei care i-a ţinut permanent uniţi, oriunde s-ar fi refugiat din faţa urgiei războiului.

Maramureş - Folclor, cultură, arhitectură

CASA: Materialul de construcţie este în exclusivitate lemnul, folosit sub forma bârnelor lungi aşezate în cununi orizontale. În decursul timpului au intervenit diferenţieri legate de tehnica de prelucrare a lemnului. Vechile construcţii erau făcute din bârne rotunde, cele noi sunt construite din bârne cioplite în patru muchii.

Din punct de vedere al esenţei lemnoase, există două subzone de arhitectură populară - subzona Mara, Coşău şi Iza până la Bârsana, unde materialul lemnos pentru construcţie este stejarul, şi subzona de la Strâmtura pe Iza în sus până la Borşa, unde predominant folosit este lemnul de brad.

Decorul, de un mare interes artistic, al construcţiilor ţărăneşti din Maramureş se caracterizează prin factura sa stilizată şi viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar fi: consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate cu motive scoase puternic în relief.

ACARETURILE

Casa nu poate fi înţeleasă din punct de vedere al plasticii arhitecturale, fără existenţa construcţiilor cu caracter economic, ce o înconjoară. Acestea, împreună cu casa, formează unitatea de bază a economiei ţărăneşti.

Gospodăria trebuie înţeleasă în sensul unui complex arhitectonic, al cărui specific este determinat de natura mediului geografic şi cu deosebire de condiţiile de producţie. Acestea din urmă, înseamnă legarea arhitecturii de ocupaţiile oamenilor, de construcţiile cu caracter economic sau, într-un cuvânt, de acareturi (grajdul, oborocul de fân şi colejna pentru depozitat lemne), care reprezintă un indiciu sigur al surselor principale de venituri ale populaţiei rurale, precum şi a nivelului de trai al acesteia.

POARTA MARAMUREŞANĂ

Adevărat "arc de triumf " rustic, şi-a cucerit faima prin armonia perfectă a dimensiunilor, prin respectarea proporţiilor dintre părţile componente şi prin densa metaforă a ornamentaţiei.

Ataşamentul locuitorilor faţă de aceste valoroase construcţii, cu atât de profunde tradiţii în artă şi cultură, cât şi în istoria social-politică a Maramureşului este ilustrat de faptul că, până azi s-a păstrat obiceiul de a categorisi gospodăriile după porţi. Începuturile tradiţiei porţilor şi a vraniţelor poate fi determinată şi prin vechimea ritualului privitor la alegerea lemnului şi la construirea porţilor.

Poarta constituia în imaginea omului din veacurile trecute o barieră în calea răului, o barieră care delimita un alt univers, acela al casei şi gospodăriei, în cadrul căruia se desfăşura întreaga viaţă familială. Sub stalpul care leagă pragul se puneau bani, tămâie şi agheazmă pentru a nu se apropia ciuma şi răul de orice fel. Pentru protejarea averii şi a casei, în general pe stâlpul porţii erau sculptaţi oameni - figurine antropomorfe.

Toate simbolurile şi elementele de împodobire au avut iniţial anumite semnificaţii dar, odată cu scurgerea timpului, ele au evoluat în motive decorative.

FUNIA - este o spirală care indică aspiraţia către înăltimi; nodurile sub formă de cruce au semnificaţii magice extrem de vechi, metamorfozate la un moment dat în simbolul soarelui, preluat ulterior de religia creştină.

ROZETA - simbol solar, izvor de lumină, căldura de care depinde însăşi viaţa.

POMUL VIEŢII - motiv ornamental al porţilor şi vraniţelor ce simbolizează viaţa fără de moarte şi rodnicie nesfârşită.

ŞARPELE - ocupa un rol important intre motivele ornamentale zoomorfe. Motivul îşi trage originea din credinţa straveche în sarpele casei, pazitor de rele al gospodariei.

"Chipul de om" sau "Mâna cu degetele răsfirate" - fereau gospodăria şi familia de "duhurile rele" şi de ceasul beciznic"; simboliza totodata invocaţia la rugăciune.

PĂSĂRILE - figuri prezente în ornamentaţiile porţilor; cocoşul, în vechime, simboliza sufletul omenesc.