Cultura mazăre de toamnă

CAPITOLUL I

CULTURA MAZĂRE DE TOAMNĂ

Mazărea (Pisum sativum) este originară din Asia Mică și Asia Centrală. A fost cultivată în Antichitate de greci și romani în sudul Europei, de unde s-a răspândit pe tot continentul. În România a fost introdusă în secolul al XVII-lea. În prezent, cei mai mari cultivatori mondiali sunt Canada, China, India, Franța, Ucraina și Germania.

Mazărea este una dintre cele mai importante leguminoase pentru boabe, folosită atât în hrana oamenilor, cât și a animalelor. Semănată de la sfârșitul verii și până la începutul toamnei, conferă toate avantajele pe care le posedă mazărea de primăvară, reducând ciclul de dezvoltare al buruienilor, bolilor și dăunătorilor. Mazărea de toamnă are o perioadă de vegetație similară cu cea a grâului de toamnă, se seamănă în toamnă, iernează, dezvoltă un foliaj viguros, înainte ca plantele anuale de primavară să fie semănate. Semănatul în toamnă permite o producție de biomasă mai mare, precum și evitarea secetei și căldurii de la sfârșitul primăverii.

Mazărea de toamnă permite obținerea a două culturi succesive în decursul unui an, deoarece aceasta se recoltează mult mai devreme, lasând terenul lipsit de buruieni și cea de-a doua cultură se poate semăna direct în miriștea de mazăre pe un teren bine aprovizionat cu azot. Soiurile de mazăre de toamnă sunt potrivite pentru zonele aride. Folosirea acestora în zonele cu deficiență mare de apă are ca rezultat creșterea și stabilitatea producției de biomasă și de boabe, sporirea raportului dintre azotul simbiotic și îngrășământul în agricultura ecologică și posibilitățile de utilizare mai economică a terenului agricol.

În țara noastră, soiurile cultivate fac parte din varietatea vulgatum, având caracteristicile principale bobul neted și semințele de culoare galbenă. Tipul de mazăre cel mai răspândit atât în România, dar și în alte țări cultivatoare, este afila. Acest tip de soi este foarte apreciat pentru ușurința cu care poate fi recoltat cu ajutorul combinelor, dar și pentru coacerea mult mai uniformă a păstăilor. Soiurile afila sunt ușor de recunoscut prin faptul că frunzele plantelor au fost transformate în cârcei.

Zonele în care se poate cultiva mazărea sunt: Transilvania este regiunea cu cele mai multe zone de cultivare a mazărei. Acestea includ: Campia Transilvaniei, Valea Mureșului, Depresiunea Sibiului și Țara Bârsei. Crișana și Moldova sunt și ele regiuni în care mazărea este cultivată, la fel ca Muntenia. Aici, o mare parte din Câmpia Română este o zonă bună pentru creșterea acestei legume. Excepții sunt Câmpia Bărăgnului, Lunca Dunării, Lunca Siretului și alte zone cu soluri prea nisipoase.

Cerințe pentru factorii de mediu

Temperatură: Mazărea este puțin pretențioasă față de căldură; temperatura minimă de germinație - 1/2°C pentru soiurile cu bob neted și 4/5°C pentru cele cu bob zbârcit; perioadă de răsărire - 10-12 zile de la semănat; temperaturi minime suportate de planta abia răsărită - minus 6/8°C la soiurile cu bob neted și minus 2/3°C la cele cu bob zbârcit; temperatura optimă de creștere/15-18°C; temperatura maximă în timpul vegetației - 24°C; temperaturile mai mari de 25°C la fructificare reduc procentul de legare a păstăilor.

Lumina: cerințe moderate, cu producții totuși mici pe terenurile umbrite.

Umiditate: Mazărea are cerințe moderate, 75-80% din capacitatea de câmp în perioada de înflorire-fructificare; seceta solului și atmosferică reduc procentul de formare/legare a păstăilor.

Sol: pH neutru spre ușor alcalin; substrat bogat în elemente nutritive, permeabil, afânat, cu o bună capacitate de reținere a apei.

Tehnologia de cultivare pentru mazăre de toamnă

Rotația

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permițând lucrarea mai timpurie și cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale și buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obțin după cereale păioase și după unele culturi prășitoare cu recoltare mai timpurie și în condițiile în care au fost combătute bine buruienile.

În România structura culturilor a impus cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr, cartof, rapiță. De asemenea, se recomandă ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenței la efectul remanent al erbicidelor. Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării și amplificării atacului unor boli.