Reforma PAC

INTRODUCERE

Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune ale UniuniiEuropene, fiind fundamentată pe principiile pieţei unice, preferinţei comunitare (favorizarea consumului de produse originare din Uniunea Europeană) şi al solidarităţii financiare (măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun). PAC este constituită din doi piloni – pilonul organizaţiilor comune de piaţă (măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor produselor agricole) şi cel al dezvoltării rurale – măsurile structurale care vizează dezvoltarea echilibrată a zonelor rurale. PAC a cunoscut o serie de reforme succesive, influenţate de evoluţia agriculturii europene (gestionarea costurilor bugetare mari şi a stocurilor excedentare de produse agricole), de procesul de extindere a UE şi de negocierile comerciale multilaterale din cadrul GATT (runda Uruguay) şi a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (runda Doha) privind liberalizarea comerţului mondial cu produse agricole. Reformele au vizat in principal simplificarea modului de acordare a subvenţiilor, eficientizarea politicii şi reducerea costurilor bugetare, PAC evoluând de la o politică care se concentra pe sprijinirea directă a producţiei, la o politică orientată către cerinţele pieţei, axată pe parametri calitativi, ecologici, de siguranţa alimentelor şi utilizarea eficientă şi durabilă a resurselor. Cea mai recentă reformă (2003 – 2008) s-a finalizat prin aşa-numitul « control de sănătatate al PAC » şi a vizat o simplificare mai radicală a sistemului de acordare a subvenţiilor directe, eliminarea sau ajustarea unor măsuri de sprijinire a pieţei, realocarea progresivă a fondurilor UE către măsurile de dezvoltare rurală pentru a răspunde noilor provocări(schimbările climatice, asigurarea securităţii alimentare, protecţia bio-diversităţii, bio-energia). În contextul negocierii viitorului cadru financiar al UE pentru perioada 2014-2020, este aşteptată o dezbatere asupra structurii cheltuielilor în UE. Ponderea importantă deţinută de cheltuielile agricole în cadrul bugetului comunitar pot determina ca tema reformării bugetului alocat PAC să devină una din mizele dezbaterii pe tema bugetului UE. Având un potenţial agricol semnificativ, România consideră că PAC trebuie să se fundamenteze în viitor pe un buget consistent, în contextul actual caracterizat de dificultăţi financiare şi economice la nivel global, şi pe mecanisme adaptate la necesităţile specifice ale noilor state membre, pentru a asigura securitatea alimentară, a satisface cerinţele pieţei europene şi a atenua impactul posibilei liberalizări a comerţului agricol mondial asupra agriculturii comunitare.

1. Obiectivele şi principiile P.A.C

Libera circulaţie a bunurilor a debutat cu produsele agricole, Piaţa Comună fiind înfăptuită pentru prima oară în agricultură. La sfârşitul anului 1962, politica agricolă a fost aceea care dădea semnalul demarării vastei întreprinderi pe care o reprezintă elaborarea politicilor comune economice şi monetare, latură esenţială a procesului de integrare inter-statală.

De la început, produsele agricole au beneficiat de un regim aparte în comparaţie cu produsele industriale. În timp ce faţă de producţia şi comerţul cu produse industriale se aplică principiul liberei concurenţe,neintervenindu-se pentru sprijinirea competitivităţii acestora şi aplicându-se o protecţie redusă la importurile din ţările terţe, producţia agricolă comunitară s-a bucurat de susţinere pe toate planurile. Diferenţele de tratament ridică un mare semn de întrebare: cum se explică faptul că ţări puternic industrializate (la început în formula „celor şase”) au ales să dea prioritate agriculturii ? Imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi chiar şi după aceea, Germania, ţara cu cele mai vechi tradiţii industriale, a avut o poziţie politică dezavantajată de statutul ei de ţară învinsă. Franţa, în schimb, se prezenta la masa tratativelor CEE de pe poziţia de ţară învingătoare. În aceste condiţii, ea s-a folosit de avantajul ei comparativ politic, pentru a-şi impune punctul de vedere. Dintre cele şase ţări care antamaseră procesul de integrare, Franţa avea cea mai mare pondere în producţia agricolă comună. În demersul ei, Franţa a mai fost sprijinită de Olanda şi Belgia, care, deşi ţări mici, au o agricultură foarte specializată şi productivă. Aşadar, factorul politic explică în cea mai mare măsură, starea de fapt descrisă mai sus.

Principiile fundamentale care stau la baza politicii agricole comunitare sunt următoarele:

1. Liberalizarea treptată a circulaţiei produselor agricole între ţările membre şi comercializarea lor la preţuri unice, comunitare: în principiu, s-a stabilit ca preţurilecomunitare să reprezinte media aritmetică a preţurilor naţionale din ţările membre ale CEE;

2. Preferinţă din partea ţărilor membre pentru produsele agricole ale comunităţii. Acele ţări care ar dori să cumpere produsele agricole mai ieftine din ţări din afara comunităţii,vor suporta diferenţa de preţ prin instituirea unor taxe de prelevare;

3. Compensarea pierderilor ce ar rezulta din exportul produselor agricole disponibile ale ţărilor membre în afara Comunităţii Economice Europene în cazul în care aceste exporturi s-ar realiza la preţuri mai mici decât cele comunitare; compensarea acestor preţuri se realizează prin sistemul aşa numitelor taxe de restituire (acestea fiind subvenţii directe la export);

4. Protejarea agriculturii ţărilor membre de concurenţa extra-comunitară

printr-un sistem foarte amplu de măsuri de politică comercială, tarifare şi netarifare şi restructurare a acesteia pentru sporirea gradului de autoaprovizionare cu produse agricole;

5. Finanţarea pe plan comunitar a măsurilorde politică agricolă prin intermediul unui organism comunitar specializat denumit Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă(FEOGA).

Principalele obiective ale politicii agricole comune, aşa cum sunt ele menţionate înTratatul de la Roma (art. 139) sunt:

a. Creşterea productivităţii agriculturii prin promovarea progresului tehnic şi asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, precum şi a utilizării optime a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă.

b. Asigurarea unui nivel de trai pentru populaţia agricolă, la paritate cu alte sectoarede activitate.

c. Stabilizarea pieţelor produselor agricole

d. Garantarea securităţii aprovizionării.