Reformă Politicii Agricole Comune

REFORMĂ POLITICII AGRICOLE

COMUNE (PAC)

1. Politica Agricola Comuna (PAC)

Politică Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune adoptate de Comunitatea Economică Europeană. De la bun început trebuie precizat că termenul de “politică comună” reflectă în mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, şi anume aceea că, pentru circa 90% din produsele agricole, decizia nu mai aparŃine statelor membre, ci Uniunii Europene. În felul acesta PAC este una dintre cele mai vechi şi mai integrate politici comune.

Prima reflectare a acesteia se regăseşte în Tratatul de la Roma (1957). Politică agricolă comună este nu numai una dintre primele politici comune, dar este şi printre cele mai importante.

Importanţa ei deosebită în cadrul construcţiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături distincte:

- este o politică prin excelentă integraţionista, în mai mare măsură chiar decât Piaţa Internă, unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporţie de circa 10% pe cele naţionale. În ce priveşte PAC, politicile agricole naţionale au fost înlocuite, pentru marea majoritate a producţiei agricole, de reglementări comune de funcţionare a pieţelor şi comercializare a produselor;

- este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politică agricolă consumă, prin sistemul complex de subvenţii şi alte stimulente financiare, circa jumătate din bugetul comun;

- manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying, considerente altele decât cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politică agricolă. În formă ei actuală, politică agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul - şi cel iniţial, este cel al organizaţiilor comune de piaţă, iar al doilea, care a căpătat amploare în deceniul trecut, este cel al dezvoltării rurale.

Având un rol de pionierat în procesul integraţionist, putem afirma că politică agricolă comună este una din temeliile pe care s-a clădit Uniunea Europeană de astăzi.

2. Evoluţia istorică a PAC

Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către aceleaşi şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, înfiinţaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).

Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Articolul 38 (acum, articolul 32) stabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta consolidată a Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:

- creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

- asigurarea unui nivel de trăi echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

- stabilizarea pieţelor;

- asigurarea siguranţei aprovizionărilor;

- asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii agricole.

PAC a intrat în vigoare din 1962. Efectiv, PAC a început să funcţioneze din 1964, când s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistennelor Germaniei, preţul de

intervenţie pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaţa mondială.

Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a preŃurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, ulei de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe şi legume, vin, s-au adoptat

măsurile de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor.

Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grâu, unt şi carne de vită), care la rândul ei să transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole.

De aceea, în 1968, acelaşi Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă. Ideea lui a fost să provoace o restructurare a exploataţiilor agricole în sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări.

Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC a fost anul 1992, când Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray MacSharry.

Motivele reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari sitsupraproducŃie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei Uruguay şi presiunile SUA în direcţia unei reduceri cât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândul membrilor

Organizaţiei Mondiale a Comerţului.