Tendințe ale Politicilor Industriale

Politica industrială reprezintă ansamblul măsurilor adoptate de stat în vederea influenţării unor decizii ale întreprinderilor, aflate atât în proprietate publică, cât şi în proprietate privată, în scopul: promovării anumitor obiective generale ca, de exemplu, reducerea şomajului, a inflaţiei, a deficitului balanţei de plăţi externe etc. ; asigurării structurilor concurenţiale de piaţă; sprijinirii anumitor sectoare de activitate, atât a unora noi, de perspectivă, cât şi a altora aflate în dificultate, în vederea depăşirii unor situaţii de criză pe baza adaptării structurilor industriale la modificările intervenite în cerinţele progresului tehnic şi solicitărilor beneficiarilor, evoluţia preţurilor materiilor prime şi energiei; atenuării consecinţelor sociale negative care pot rezulta în urma procesului de restructurare.

Problematica rolului statului în industrie a dobândit în ultimele decenii o mai mare actualitate, atât în ţările cu tradiţie intervenţionistă, precum Franţa şi Japonia, cât şi în ţările de orientare economică liberală, precum S.U.A., Germania, ca urmare a accentuării fenomenelor de recesiune economică cât şi, mai ales, a intensificării concurenţei economice internaţionale. Intervenţia statului în industrie primeşte o dimensiune sporită în ţările cu economie dezvoltată, deschise către schimburile economice internaţionale, care impun în mod deosebit adoptarea unor măsuri necesare în vederea adaptării aparatului productiv, efectuării unor restructurări sectoriale ample şi rapide.

Deşi intervenţia statului în industrie este o practică destul de veche, numai în ultima perioadă a dobândit un caracter constant, termenul de politică industrială fiind oficializat în anul 1975. Trebuie menţionat faptul că nu orice intervenţie a statului ţine de domeniul politicii industriale ca, de exemplu, măsurile privind fiscalitatea, modificarea ratei dobânzii, legislaţia care reglementează activitatea societăţilor comerciale etc., care deşi au impact asupra deciziilor întreprinderii, influenţându-i rezultatele economice, nu rezultă dintr-o voinţă explicită de a se adresa numai unor anumitor sectoare sau domenii de activitate.

Compatibilitatea dintre intervenţia directă a statului şi funcţionarea corespunzătoare a mecanismelor pieţei se află în centrul dezbaterilor privind oportunitatea aplicării politicilor industriale, divergenţele de opinii reflectându-se în modul concret în care statul acţionează în reglarea economiei. Astfel, unii economişti, în special cei de orientare neoclasică (ex: M. Friedman), apreciază că o economie concurenţială se autoreglează în mod spontan prin efectul raportului dintre cerere şi ofertă, nefiind necesară intervenţia directă a statului, în timp ce economiştii keynesişti consideră că piaţa nu este decât o ficţiune teoretică şi că, mecanismele acesteia nu conduc în mod necesar la utilizarea completă a forţei de muncă şi la realizarea unor structuri industriale optime, astfel încât statului îi revine rolul de a regla sistemul economic prin intermediul politicilor industriale.

2.1. Politici industriale în economiile de piaţă contemporane

In prezent, opinia predominantă este că eşecurile pieţei, adică situaţiile în care piaţa nu poate funcţiona în mod convenabil, pot fi eliminate prin diverse măsuri de reglementare ale statului, necesitatea aplicării politicilor industriale, justificându-se numai prin următoarele două motivaţii care, se cuvine subliniat că, nu sunt antagonice cu mecanismele pieţei:

- industria joacă un rol decisiv în asigurarea creşterii economiei naţionale, rol care decurge din relaţia existentă în cadrul sectoarelor industriale (dintre creşterea economică, investiţie şi productivitate), din efectele pozitive pe care industria le are asupra tuturor sectoarelor economiei şi din caracterul preponderent industrial al actualei crize economice;

- efectele negative ale concurenţei internaţionale asupra industriei nu pot fi atenuate decât prin intervenţia statului, întrucât reafectarea factorilor de producţie între diverse sectoare de activitate necesită timp şi fonduri suplimentare şi are consecinţe sociale şi economice;

Procesul de restructurare a industriei ridică o serie de probleme deosebit de importante şi dificile ca, de exemplu: necesitatea operării unor transferuri importante de muncă şi capital; durata, de regulă mare aferentă punerii în funcţiune a unor noi întreprinderi, instalaţii, echipamente şi formării mâinii de lucru pentru noile specialităţi; efortul financiar deosebit aferent acestor restructurări, mai ales în conjunctura economică actuală, caracterizată prin recesiune.

In ţările dezvoltate facilitarea reconversiei sectoarelor de activitate aflate în declin are loc pe seama subvenţiilor acordate de către stat, care permit reorientarea în alte activităţi a factorilor de producţie, compensarea unei părţi din costurile irecuperabile. Strategia aplicată de unele ţări dezvoltate industrial în vederea susţinerii ''cu orice preţ'' a sectoarelor aflate în dificultate (siderurgie, textile, construcţii navale), deşi a necesitat subvenţii mari, nu a dat întotdeauna rezultatele scontate, datorită caracterului ei strict defensiv, a neluării în considerare a consecinţelor inevitabile ale tendinţelor manifestate de piaţă şi transformării politicii industriale într-un instrument al politicii sociale. Un exemplu de reuşită a strategiei de susţinere a sectoarelor în dificultate îl oferă Japonia, care a adoptat, în anul 1978, legea privind ''stabilizarea ramurilor în criză'' şi, în anul 1983, legea privind ''ameliorarea structurilor industriale'', conform cărora statul (puterea publică) organizează, în strânsă conlucrare cu întreprinderile în cauză, adaptarea ''ordonată'' a cererii şi a ofertei prin reducerea etapizată, programată, a capacităţilor de producţie cu luarea în considerare a imperativelor de eficacitate economică, eforturile aferente suportându-se, în mod echitabil, de către toate întreprinderile implicate.

Experienţa americană şi japoneză demonstrează că reuşita strategiei de susţinere a sectoarelor noi, de vârf, este condiţionată de promovarea concurenţei, care rămâne un instrument în selectarea inovărilor şi alocarea resurselor. In S.U.A., programele publice de subvenţionare a cercetării-dezvoltării şi comenzilor de stat, îndeosebi celor din domeniul militar, le-au revenit şi continuă să le revină un rol important în impulsionarea şi dezvoltarea multor activităţi de înaltă tehnologie. Programele sunt concepute şi aplicate astfel încât, la realizarea lor este asigurată o participare foarte largă a unei multitudini de întreprinderi private. Nici guvernul S.U.A., nici cel al Japoniei nu joacă un rol de întreprinzător, nu se amestecă în alegerea produselor şi grupelor de produse specifice, întreprinderile private stabilindu-şi singure, într-un mediu intens concurenţial, sectoarele de activitate pe care doresc să le dezvolte. In ceea ce priveşte Germania, strategia de susţinere a sectoarelor noi are în vedere, în principal, descentralizarea procesului de definire a obiectivelor tehnologice specifice şi a modului de distribuire a subvenţiilor de stat, utilizarea preponderentă a pârghiilor fiscale de stimulare, acordarea de asistenţă întreprinderilor mici şi mijlocii pentru promovarea aplicării noilor tehnologii. Politicile industriale aplicate în Franţa şi în Marea Britanie nu au dus în toate cazurile la rezultatele scontate datorită, în principal: alegerii de către stat a sectoarelor care urmează să fie dezvoltate; centralizării procedurilor de definire a obiectivelor; implicării directe a statului în gestiunea întreprinderii; alocării cvasiadministrative a resurselor financiare şi concentrării acestora asupra unui număr limitat de întreprinderi considerate ''campioni naţionali'' care sunt protejate faţă de concurenţă pe piaţa internă.