Dimensiunea socială a dezvoltării statelor UE

Dimensiunea socială a dezvoltării statelor s-a concretizat sub forma politiclor sociale, văzute drept instrumente ce vizează promovarea și implementarea unor programe cuprinzătoare destinate gestionării riscurilor sociale, cu implicații ulterioare, pe termen mediu și lung, asupra standardului de viață al fiecărei persoane. Progresul economic determină dar este și determinat la rându-i de nivelul de bunăstare al cetățenilor, aspect ce evidențiază că noțiunea de „politică socială” și conceptul de „bunăstare” sunt pozitiv corelate, întrucât „bunăstarea” reprezintă dezideratul fundamental al politicii sociale, iar politica socială este în măsură să favorizeze bunăstarea.

Întrucât bunăstarea rezidă din garantarea unui acces nediscriminatoriu la resurse economice, astfel încât, în raport cu prioritățile personale, fiecare persoană să dispună de mijloace pentru a își asigura o viață mai bună și propria-i fericire, implicarea autorităților publice creează premisele asumării de către stat a unui rol social, eventual acela de stat al bunăstării sociale.

În contextul socio-economic mondial contemporan, aspectele ce țin de funcțiile și eficiența statului bunăstării sociale ridică mari provocări din punct de vedere al teoriei și practicii economice. În scopul punerii în practică a bunăstării sociale, statul bunăstării sociale acționează cu precădere prin intermediul politicilor sociale; cu toate acestea, pe parcursul ultimilor ani, ca urmare a globalizării și al subordonatei răspândiri a unui cumul tot mai complex de riscuri sociale importanța asistenței sociale, ca instrument de eradicare a deprivării materiale a cetățenilor și de promovarea incluziunii sociale, a fost recunoscută la nivel mondial.

Statul bunăstării sociale a fost structurat pe două planuri distincte unde asigurările sociale îndeplinesc funcția de pilon de bază al bunăstării populației, iar asistența socială este văzută ca instrument complementar de sprijinire materială a cetățenilor, dincolo de limitele ce determină sfera de manifestare a asigurărilor sociale. Astfel, domeniul asistenței sociale nu a fost niciodată abordat în mod independent raportat la asigurările sociale, fapt pentru care sistemul de asistență socială este direct corelat cu acesta și este văzut ca fiind pârghia prin intermediul căreia riscul de privare materială este evitat atunci când limita de intervenție a asigurării sociale este atinsă. Asigurările sociale și fondurile colectate și alocate în acest scop pot influența atât opțiunile politice, cât și structura, dinamica și sfera de manifestare a asistenței sociale, întrucât, în cazul existenței unui sistem eficient de asigurări sociale, demersurile de asistență socială pot fi la rândul lor direcționate în mod oportun. În plus, în condiții de eficiență și sustenabilitate financiară, la nivelul sistemului de asigurări sociale

fondurile colectate sunt suficiente pentru ca surplusul să fie direcționat pentru finanțarea beneficiilor de asistență socială.

Bunăstarea socială se referă, în general, la obiectivele și performanțele sociale și, în particular, la starea de bine a persoanelor și familiilor. Din această perspectivă, bunăstarea se poate obține numai prin acces nediscriminatoriu la resurse economice, astfel încât, în raport cu prioritățile personale, fiecare individ să dispună de mijloace pentru a își asigura o viață mai bună și propria-i fericire. Rolul statului este perceput ca fiind unul fundamental, căci, prin demersurile întreprinse, așa cum este cazul acordării unor beneficii în bani și natură, garantării accesului universal la educație și sănătate și la alte servicii conexe, poate influența nivelul de trai al anumitor categorii sociale considerate ca fiind defavorizate. Asumarea acestui rol îi determină statului latura socială, iar prin intermediul pârghiilor de care dispune el este în măsură să influențeze orientările structurilor publice în avantajul formelor de protecție socială, care devin consecințe directe ale nivelului de dispersie a puterii la nivelul structurilor publice și a autonomiei de care dispun diverșii decidenți. Din această perspectivă, teoriile contemporane au adus în discuție mai multe modele ale statului bunăstării sociale, în cadrul cărora este pusă în evidență necesitatea partajării, în diverse proporții, a responsabilităților sociale între autoritățile publice, întreprinzătorii privați și indivizi. Fără a se ajunge la un punct comun nici măcar în ceea ce privește abordarea teoretică, lucrarea continuă prin a evidenția diversele evoluții ale statului bunăstării sociale în perioada contemporană, pornind de la faptul că intervenția socială a fost și continuă să fie specifică fiecărui stat, iar Uniunea Europeană încă nu cunoaște un model unic de stat al bunăstării sociale, chiar dacă fundamentul politicilor sociale europene este unul unitar, bazat pe principii de egalitate, justiție socială și solidaritate.

Preocuparea statelor pentru bunăstarea propriilor cetățeni, ce își are frecvent originea în doctrina politică, a generat de-a lungul vremii o suită complexă de mecanisme ce vizează deopotrivă îmbunătățirea condițiilor de viață și atenuarea efectelor nefavorabile a factorilor ce pot afecta anumite categorii sociale considerate defavorizate sau chiar ansamblul locuitorilor unei țări, iar aceste mecanisme au cunoscut substanțiale modificări de la apariția lor și până în prezent. Din aceste considerente, chiar dacă în momentul de față literatura de specialitate pune cumulat accentul pe aspectele ce țin de politică și protecție socială, importanța statului bunăstării sociale nu trebuie ignorată, întrucât sfera sa de cuprindere depășește adesea sfera protecției sociale, cu toate că, din perspectivă istorică, statul bunăstării sociale este o structură destul de recentă. În calitatea sa de formă influentă de intervenție capabilă să genereze consecințe ample atât la nivel micro- cât și la nivel macroeconomic, statul bunăstării sociale, prin amploarea mecanismelor de care dispune, a obiectivelor declarate și a formelor pe care le-a îmbrăcat de-a lungul vremii, a reușit să transforme în mod fundamental relațiile dintre organismele publice și populație, contribuind favorabil la reducerea inegalităților și atenuarea riscurilor.