Parteneriatele Public-Privat

Scurtă introducere

În perioada post-decembristă, privatizarea anumitor companii de stat care ofereau

servicii publice a fost deseori sinonimă cu vanzarea multora dintre activele detinute

de administratiile locale - precum facilitati de tratare a apelor reziduale sau de

gestionare a deseurilor - catre companii private, care în urma achiziţiei pachetelor

majoritare de acţiuni ajungeau să deţină şi să opereze aceste facilităţi.

In ultima perioada, termenul privatizare este folosit intr-o maniera mult mai liberala,

referindu-se deseori la o varietate intreaga de parteneriate public-private intre

municipalitati sau autoritati guvernamentale si companii private.

Cu toate acestea în România primele structuri de parteneriat public-privat (PPP) au

apărut încă de pe la jumă tatea anilor ’90 cu prilejul elaborării unor strategii

sectoriale ori naţionale (Strategia Naţională de Dezvoltare Durabilă - 1999, Strategia

de Dezvoltare Economică pe Termen Mediu - 2000), precum şi ca structuri

instituţionalizate, precum Comisia Tripartită şi Consiliul Economic şi Social. Aceste

parteneriate au contribuit treptat la realizarea unui mediu de cooperare între actorii

sociali şi cei politici deşi, de multe ori au jucat şi încă mai joacă rolul de legitimare a

unei acţiuni politice, fiind mai puţin implicate în procesul decizional sau de

monitorizare a politicilor. Desigur hotărâtoare pentru România este şi abordarea

europeană a viitorului său economic şi politic, cadru în care rolul statului se schimbă

pentru a putea oferi locuitorilor capacitatea crearii unei proprii dimensiuni economice

şi culturale.

A participa activ intr-o lume unita economic inseamna a produce dupa standarde de

calitate acceptate general, ceea ce implica competenta profesionala, adaptare la

cerinte noi, capacitate de lucru in echipa internationala. Fie ca a fost vorba de

dorinţa de a transfera anumite sarcini manageriale către altcineva, fie că la nivelul

administrativ a existat o viziune a competitivităţii, în ultimii ani, autorităţile locale din

România au început să încheie parteneriate cu sectorul privat şi societatea civilă în

vederea realiză rii unor investiţii în infrastructură şi pentru operarea unor servicii

publice de interes local.

Această nouă orientare, care de altfel se înscrie într-un trend general pe plan

european,ţine preponderent de avantajele pe care, de principiu, le presupune un

parteneriat public-privat, respectiv: de împărţire a costurilor realizării unei investiţii,

a riscurilor asociate exploatării acesteia şi parţial de lipsa resurselor din administraţia

publică locală destinate investiţiilor. Pe de altă parte, extinderea formelor de

parteneriat public-privat în România se datorează şi unor reglementări (O.G. nr.

16/2002) care au permis autorităţilor locale să cunoască această nouă oportunitate

de finanţare a dezvoltării locale, chiar dacă oportunităţile pe care le generează nu

sunt încă pe deplin estimate din lipsă de practică.

Din punct de vedere al sectorului privat, această nouă “misiune” de a participa la

dezvoltarea economică regională nu este o forma de binefacere, de mecenat sau

sponsorizare, ci o activitate coerentă desfasurată în interes propriu, concretă, avand

ca obiectiv acumularea de profit într-o piaţă, care tinde să devină din ce în ce mai

dominată de ideea de calitate.

II. Definirea parteneriatului public-privat

Originea conceptului de parteneriat nu este desigur una care să se fi născut în

creuzetele gândirii economice şi sociale ale epocii contemporane. “Sistemele de

parteneriat au o lungă tradiţie în Franţa prin colaborarea între autorităţi şi sectorul

privat în privinţa concesionarii (concession) bunurilor publice, încă de la sfârşitul sec.

XIX şi începutul sec. XX, perioadă în care se formează doctrina franceză a serviciilor

publice.1

În anul 1860, o formă de parteneriat este întâlnită şi în SUA, în programul

guvernamental TransContinental Railroad care gestiona programul de construcţie a

căilor ferate trans-americane.

Sistemul de parteneriat public-privat la nivel local, după modelul pe care îl întâlnim

în prezent, se conturează la începutul anilor 80 ai sec XX în Europa Occidentală şi

SUA, când a fost abordată această formă de cooperare între autorităţile locale şi

sectorul privat pentru implementarea unor proiecte ca reabilitarea zonelor industriale

aflate în declin. Concomitent, apar acte publice, legi pentru a da un suport

iniţiativelor locale.