Politică monetară și stabilitatea financiară - lecții ale crizei internaționale actuale

Introducere

Acest studiu își propune o elucidare succintă a ceea ce ar putea constitui lecții oferite de această criză internațională. Orice criză, nu numai crizele de tip economic sau financiar, sunt perioade de reînnoire, deoarece atrag atenția asupra limitelor neluate în calcul, asupra constrângerilor subestimate, asupra erorilor de proiectare sau de comportament. Actuala criză financiară și economică, declanșată în august 2007 în Statele Unite ale Americii, în domeniul creditelor subprime, dar care s-a propagat, în virtutea sofisticării instituționale a vieții economice, pe de o parte, si a globalizării, pe de altă parte, în întreaga lume, are valențe de stimulare a schimbării, prin inovarea unor principii de organizare și funcționare a activității, stiinței și filosofiei economice.

Lecțiile ce decurg de pe urma acestui eveniment sunt referitoare atât la politica monetară, vizând de aspecte precum măsuri convenționale și măsuri neconvenționale cu privire la un orizont de timp scurt sau mai îndelungat, momentul de renunțare la acestea și de revenire la măsurile tradiționale, eficiența, precum și soluții în caz de ineficacitate a politicii monetare, adecvarea acesteia pentru a putea nu numai atenua dar și preveni viitoarele baloane speculative, precum și la stabilitatea financiară, ținând de resortul unor domenii precum gestionarea riscurilor generate de inovațiile financiare, reformarea agențiior de rating, ameliorarea fenomenului de hazard moral, noua optică regulatorie, abordarea macroprudențială a riscurilor, gestionarea echilibrului dintre autonomia şi responsabilitatea băncilor centrale precum și restabilirea încrederii pe piețele financiare.

Abordări teoretice

Acest studiu relevează faptul că lecțiile referitoare la criză ca etapă a ciclului economic captează atenția literaturii de specialitate care dedică numeroase opinii, cercetări, studii teoretice și empirice. Referitor la criza actuală, există pe atât de multe variate de discuți, studii pe cât sunt și adepți ai acestora.

Se poate afirma fapul că aceată criză s-a declanșat tocmai din motivul că nu s-a ajuns la o cale comună care să îmbine atât intervenționismul cât și liberalismul. În loc, părerile au fost divergente, ceea ce este regretabil întrucât există ceva relevant în fiecare.

Astefel se susține în primul rând că “Există un defect fundamental al economiei capitaliste. Acest defect apare pentru că sistemul financiar necesar vitalității și vigorii capitaliste - care transformă energiile vitale întreprinzătoare în cerere efectivă pentru investiții - poartă în sine potențialul unei expansiuni dezlănțuite, potențată de un avânt al investițiilor” . Această expansiune dezlănțiută se poate opri brusc în orice moment pentru că „schimbările financiare acumulate fragilizează sistemul financiar”.

Capitalismul presupune un profund scepticism la adresa intervenționismului statal în economie și în special în sistemul monetar, precum și o concentrare pe spiritul întreprinzător, ca unitate de analiză economică. Joseph Schumpeter, adept al școlii austriece a pus bazele unei teorii convingătoare a spiritului întreprinzător, teorie ce aduce în discuție conceptul de distrugere creatoare. În viziunea lui Schumpeter, capitalismul constă în valuri de inovare în perioadele prospere, urmată de o departajare brutală a actorilor pieței în fazele de depresiune. El consideră că această departajare forțată nu trebuie nici evitată, nici minimizată, întrucât ea reprezintă un act de ajustare abrupt dar benefic, ai cărui supraviețuitori, vor crea o nouă ordine economică . Această viziune pare excesivă, însă conform acesteia, instabilitatea este consecința necesară a tipului de inovare care de la bun început face posibil capitalismul.

În antiteză, Keynes a avansat concepția unui capitalism apt să se dezechilibreze ocazional, putând fi stabilizat rapid prin intermediul intervenției statului. Abordarea lui Schumpeter este combătută când vine vorba de politicile pe termen scurt. După cum au observat Keynes și Minsky, în lipsa unui intervenționism din partea statului, o criză provocată de excese financiare se poate extinde la o depresiune severă. În momentul în care „spiritele animale” dispar, „distrugerea creatoare” aclamată de austrieci se poate metamorfoza rapid într-un colaps autovalidant și de neevitat al cererii agregate private. Se accentuează că doar instituțiile insolvente care s-au îndatorat excesiv ar trebui lăsate să cadă, permițându-le ceilorlalți actori ai pieței mai puternici să supraviețuiască și să prospere. Însă pentru a evita ca pagubă colaterală manifestarea riscului sistemic, fiind afectate de aceste decizii și celelalte componente ale sistemului financiar, Keynes concepe un scenariu bazat pe măsuri pe termen scurt valabil chiar și când indicatorii financiari ai instituțiilor fianciare sugerează că porțiuni semnificative din economie sunt nu doar nelichide ci și insolvente.