Rezerva minimă obligatorie și rolul ei în activitatea bancară

Capitolul 1 Sistemul rezervelor minime obligatorii

1.1. Definire şi caracteristici principale

Principala funcţie a unei bănci centrale este conducerea politicii monetare, având drept scop final contribuţia la stabilitatea macroeconomică, în primul rând, prin controlul inflaţiei. Un alt scop major al băncii centrale, dat fiind rolul său de împrumutător potenţial de ultimă instanţă, este “asigurarea stabilităţii sistemice a economiei simbolice, stabilitatea financiară” .

Pentru a-şi îndeplini aceste funcţii, banca centrală are la dispoziţia sa o gamă variată de instrumente de politică monetară, atât directe cât şi indirecte, pe care le poate utiliza în sensul dorit. Printre instrumentele indirecte de politică monetară se numără şi rezervele minime obligatorii.

Sistemul rezervelor minime obligatorii este instituit pentru a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar, şi constă în obligaţia băncilor, care colectează depozite, de a consemna, în conturile lor deschise la banca centrală, sume stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mecanism urmărindu-se atât un scop monetar precum şi unul prudenţial .

Scopul principal (cel monetar) constă în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, iar scopul prudential se manifests prin siguranţa pe care o conferă publiculul faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente, pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în „vremuri de panică", perioade în care nu se poate vorbi de solvabilitate deplina atâta timp cât totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul pasivelor.

În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudenţial, urmărit prin constituirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanţă în favoarea celui de politică monetară.

Politica normelor rezervelor obligatorii îmbracă mai multe forme :

- norma rezervelor de casă, care constă în obligativitatea menţinerii unui anumit procent al rezervelor de casă;

- norma lichidităţii, care vizează respectarea unui raport corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la banca centrală, titluri comerciale şi de stat pe termen scurt deţinute de către bănci, pe de o parte, şi depozite bancare, pe de altă parte;

- coeficientul de trezorerie, care constă în obligativitatea deţinerii în rezervă a unei anumite cantităţi de titluri de valoare emise de stat;

- norma rezervelor minime obligatorii, care are cea mai mare răspândire şi utilizare şi care constă în imobilizarea la banca centrală a unui procent din depozitele bancare sau din volumul creditelor.

În favoarea RMO s-au formulat o mulţime de argumente dintre care cel mai important este cel potrivit căruia acest instrument arată precizia cu care poate fi condusă politica monetara . Pot fi enumerate şi alte aspecte: variaţiile în nivelul ratei RMO pot fi ele însele utilizate la implementarea politicii monetare; solicitarea băncilor de a-şi constitui rezerve slab remunerate poate fi înscrisă şi în setul de instrumente fiscale; rezervele asigură lichiditatea şi funcţionarea sistemului bancar.