Bolile florii soarelui

De ce este importantă floarea-soarelui ?

Răspunsul la această întrebare este simplu deoarece, în ceea ce privește planta respectivă, nu există parte a sa, care să nu aibe diferite proprietăți :

• Rădăcina - se recoltează toamna timpuriu, când încă mai are vigoare (floarea-soarelui este plantă anuală). Se dezgroapă cu cazmaua, se spală bine, după care se taie în fâșii, pentru a nu mucegăi și se pune la uscat. Are proprietăți laxative și ușor calmante gastrice.

• Tulpina - se recoltează și se folosește numai verde, având puternice efecte febrifuge.

• Frunzele - ca și tulpina, se folosesc numai verzi, având pe lângă efectele febrifuge, o acțiune expectorantă și decongestivă pulmonară.

• Petalele florii - se recoltează prin ciupire de pe pălărie și se folosesc proaspete, pentru tinctură, sau se usucă în strat subțire. Sunt un remediu uluitor de puternic, cercetări de ultimă oră arătând că au o acțiune intensă de stimulare imunitară, antitumorală și de mărire a capacității de adaptare a organismului.

• Seminţele - sunt binecunoscute ca aliment, fiind consumate mai mult prăjite, ceea ce le altereaza proprietățile curative. Puțini știu că, atunci când sunt foarte proaspete și necojite, ele devin un remediu de forță pentru combaterea bolilor de rinichi, de bilă și circulatorii.

• Pălăria - este partea din floare care rămâne dupp îndepărtarea semințelor. În medicina populară, este un leac verificat contra durerilor de cap, a insolației, și a bolilor eruptive la nivelul pielii.

1. Mana florii-soarelui (Plasmopara halstedii)

Este răspândită în toată ţara, fiind considerată până nu demult ceea mai păgubitoare boală a florii-soarelui, mai ales în anii cu precipitaţii abundente.

În prezent, această boală s-a redus mult datorită cultivării hibrizilor rezistenţi, respectării rotaţiei de 6 ani, precum şi generalizării tratamentului chimic al seminţei. Ciuperca atacă plantele în toate fazele de vegetaţie, fiind cu atât mai periculoasă, cu cât atacul se semnalează mai timpuriu.

Boala se manifestă pe frunze, iar atacurile stânjenesc dezvoltarea întregii plantelor. Limbul foliar este de culoare verde deschis, începand din partea bazala şi continuând de-a lungul nervurilor. Pe faţa superioară a frunzei apar pete decolorate, în dreptul cărora pe faţa inferioară se dezvoltă o pâslă compactă, alb-cenuşie, unde se formează conidioforii şi conidiile. Frunzele infectate atârnă, se ofilesc, uneori se zbârcesc şi se usucă. Plantele bolnave pier de timpuriu, iar la cele avansate în vegetaţie, efectul parazitar este mai redus.

Ciclul vital şi condiţii de răspîndire a manei florii-soarelui

Mana florii-soarelui cauzată de P. halstedii, similar altor specii taxonomic apropiate, precum P. viticola la viţa-de-vie, Peronospora tabacina la tutun, Pseudoperonospora cubensis la castravete, Phytophthora infestans la cartof are un ciclu vital complex .Oosporii germinează timp de 3-12 ore, dând naştere la un singur sporangiu, în care are loc diferenţierea zoosporilor şi eliminarea lor ulterioară. În prezenţa apei libere, zoosporii se răspîndesc rapid şi dacă în apropiere se află ţesutul plantei gazdă (rădăcină, perişori absorbanţi, tulpină sau mai puţin frecvent frunze) se fixează, formând un site de infecţie, se închistează, apoi germinează. Penetrarea în planta-gazdă se produce direct prin epidermă. În cazul combinaţiei compatibile gazdă-patogen, patogenul creşte şi colonizează sistemic spre apexul plantelor. Miceliul poate fi prezent în toate ţesuturile vegetale, cu excepţia meristemelor.

Zoosporii, provenind fie din sporulaţia sexuată fie din cea asexuată, necesită apă liberă pentru păstrarea viabilităţii şi deplasarea spre site-urile infecţiei. Astfel, ploile sau irigarea intensă poate fi o condiţie favorabilă pentru iniţierea infecţiei primare, în special în perioade critice în primele 2-3 săptămâni după semănat. Vârsta plantei şi ţesutul gazdă, au, de asemenea, o importanţă deosebită în determinarea sensibilităţii florii-soarelui la infecţii sistemice provocate de P. halstedii .Cu cît mai devreme infecţia apare în sezon, cu atît mai severă va fi manifestarea bolii.

Plantele sistemic infectate sunt stagnate în creştere, au frunze de culoare verde deschisă sau cu pătarea clorotică, care se întinde de-a lungul nervurilor principale şi a limbului foliar. Producţia de biomasă a părţilor vegetative şi generative ale plantei se reduce semnificativ.

Frunzele tinere ale plantelor grav afectate devin adesea clorotice în întregime, deformate în partea de jos, sunt rigide şi groase. În condiţii de umeditate sporită, se observă creşterea pufului alb - sporangiofori şi sporangiile patogenului care se dezvoltă pe partea inferioară a frunzelor.

Poziţionarea acestora corespunde strict zonelor clorotice pe suprafaţa superioară a frunzelor. Având în vedere scurtarea internodurilor, floarea-soarelui infectată sistemic de mană are adesea un aspect fenotipic asemănător cu varza. Calatidiile plantelor de floarea-soarelui infectate au dimensiuni reduse, sunt întoarse în sus (calatidiu orizontal), sunt lipsite sau au un număr limitat de seminţe cu viabilitate mică. Sistemul radicular al florii-soarelui atacat de mană este slab dezvoltat, cu o micşorare în formarea rădăcinilor secundare şi de o culoare maro-închis pe suprafaţa lor. Alte simptome asociate cu infecţii sistemice, mai rar întâlnite, includ ofilirea şi mucegăirea plantulelor, decolorarea tulpinilor şi/sau calatidiului, alteraţii la nivelul inflorescenţei, răsucirea, deformarea frunzelor şi formarea cecidiilor bazale .

Mai mult ca atât, infecţiile sistemice produse de mană pot fi localizate în rădăcină şi pe ţesuturile bazale ale tulpinii la unele combinaţii de gazdă-patogen sub anumite condiţii. În condiţii umede, astfel de infecţii sunt caracterizate prin sporulaţie albă pe frunze cotiledonale şi tulpini. Infecţia locală a frunzelor apare frecvent, dar de obicei nu atrage prea multă atenţie. Ca rezultat, pe frunze apar pete de culoare verde-deschisă, mici, unghiulare, delimitate de nervuri. În condiţii de umiditate relativ ridicată, pe suprafaţa inferioară a frunzelor se dezvoltă puf (sporulaţie). Într-o etapă ulterioară, ţesutul plantei gazdă se necrotizează lăsând leziuni maronii de frunze.