Liberul schimb fundamental

Dorinta pentru dreptul cetatenilor din toate tarile, de a comercializa liber, nu a fost niciodata mai puternica ca acum. Bazele acestuia au fost puse de catre Adam Smith, David Ricard si Frederic Bastiat, inca de acum doua secole.

Desi succesul economic rezulta din liberul schimb, libertatea este pusa la incercare de numeroase parti din spectrul politic, iar cateva voci cer guvernului Statelor Unite ale Americii sa renunte la reglementarea comertului si sa lase indivizii sa se angajeze in tranzactii pe care acestia le considera potrivite.

Dupa aproximativ trei decenii dupa al doilea Razboi Mondial, s-a ajuns la un consens intre economistii americani si factorii de decizie politica, iar dupa numeroase negocieri, Acordul General al Tarifelor si Schimbului a redus tariful medie de la 40% pana la 4% in ziua de azi. De asemenea valoarea schimbului a crescut de la $100 mil in 1960 pana la $3 trilioane in present.

Noii protectionisti

Liderii populisti precum Pat Buchanan si Ross Perot apara politicile protectioniste, ei gasindu-si punctele de vedere similare cu cele ale nationalisilor de stanga, Richard Gephart, liderul Partidului Democrat. Odata cu schimbarea economiei americane, sectoarele traditionale de munca se simt amenintate de retorica protectionismului.

Americanii ar trebui sa inteleaga ca economia lumii devine din ce in ce mai integrate, si doar comertul si pietele libere pot creste standardele de viata si pot genera oportunitati noi de munca.

Retorici si mituri

Apar foarte multe mituri si problematici legate de liberul schimb:

In primul rand, liberul schimb nu este un mit si nu poate fi demontat de realitate sau de vreo teorie; este o politica care recunoaste dreptul indivizilor de a se angaja in schimburi. Aproape toate guvernele limiteaza, intr-o oarecare masura libertatea cetatenilor de a dispune liber de propriile proprietati si sa incheie contracte voluntare de schimb.

Declaratia “comertul liber este un mit” este similara cu “o societate fara crima este un mit”. Multi protectionisti sugereaza ca, la fel cum alte tari restrictioneaza comertul, si guvernul Statelor Unite ale Americii ar trebui sa actioneze in consecinta.

In al doilea rand, tarile nu comercializeaza, ci indivizii acestora o fac.

Deseori se discuta despre comertul dintre Statele Unite ale Americii, Japonia si Mexic, dar S.U.A nu comercializeaza cu Japonia, respective Mexic, ci indivizii ce apartin acestor state. Cu toate acestea, criticii sunt de parere ca America nu ar trebui sa-si combine economia cu alte tari, desi economia nu apartine Americii, ci a milioanelor de indivizi cu proprietati private care ar trebui sa fie liberi sa-si foloseasca proprietatiile cum cred de cuvinta si potrivit.

In al treilea rand, deficitele ca acestea nu conteaza.

De fiecare data cand apar statisticile legate de comert, televiziunile ne anunta, pe un ton special rezervat parca accidentelor aeriene grave, ca deficitul creste.

Totusi, aproape toti indivizii tind sa inregistreze deficite comerciale in relatia cu magazinul de la care isi fac cumparaturile de exemplu. Magazinele nu cumpara nimic de la clientii lor, doar incaseaza ce acestia achizitioneaza contra unei sume de bani, iar consumatorii nu privesc acest “deficit” ca pe o problema.

Din punct de vedere economic, un deficit comercial nu este un lucru rau, dar nici unul bun, ci inseamna ca, pur si simplu intr-un anumit an consumatorii au achizitionat mai multe bunuri si servicii decat soldul initial. Un deficit apare atunci cand puterea de cumparare a unei tari creste mult mai repede decat in ale tari, acesta fiind un semn de putere economica. Totusi, un deficit ar putea rezulta, pe termen scurt, si din cauza inflatiei monezii, acesta fiind un semn de tensiuni politice.