Caracteristica comunității europene

§1. Comunităţile Europene – pilonul de bază a Uniunii Europene

Crearea unei Europe Unite este rezultatul unui îndelungat proces de cooperare internaţională a cărui rădăcini se pierd în negura timpului, dar care numai după cel de-al doilea război mondial s-a concretizat în instituţionalizarea unor forme de cooperare internaţională, cu competenţe în domenii specifice: Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europei Occidentale (UEO). Aceste organizaţii manifestau încă trăsăturile clasice ale unei uniuni a statelor şi ale cooperării interguvernamentale.

Fundamentul actualei structuri a Uniunii Europene îl reprezintă anul 1950 când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi.

Prin Tratatul de la Paris încheiat în 1951 se înfiinţează Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), o organizaţie cu un caracter supranaţional reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Înaltă Autoritate) responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

Semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM) aduce în prim plan ideea de organizaţie supranaţională creată prin transferul de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”. Transferul de suveranitate înseamnă o delegare de la membrii fondatori ai Comunităţii către anumite instituţii comune a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform principiilor democraţiei şi statului de drept. În acest scop au fost create mecanisme de decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor statelor membre, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

Prin Tratatul de la Roma s-a urmărit crearea unei „pieţe comune” şi abordarea progresivă a politicilor economice ale statelor membre, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre. Crearea unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală), piaţa comună înseamnă şi liberalizarea altor sectoare (libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului) şi stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene în vederea creşterii performanţei activităţilor economice.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Procesul cooperării a luat amploare atât prin aderarea de noi state cât şi prin dezvoltarea de politici şi structuri instituţionale comune.

De la o comunitate economică cu şase membri s-a ajuns astăzi la o uniune politică a 27 de ţări purtându-se în continuare negocieri pentru admiterea de noi membri.

Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987 prevedea intenţia statelor membre de a transforma Comunitatea Economică într-o Uniune Politică.