Ius și Fas sau Cum a influențat religia activitatea dreptului roman

Odată cu scurgerea timpului, crește numeric și comunitatea, iar aceasta din urmă este nevoită să-și creeze un ansamblu de norme cu menirea de a constitui o comuniune interpersonală sănătoasă, unde fărădelegea este pedepsită și nu lăsată în voia sorții. Dintr-o perspectivă empirică, scopul creării acestor norme este evident, dar partea mai captivantă este în ceea ce ține de originea acestora. Astfel, citatul devenit faimos, „ubi societas ibi jus” , pare a fi foarte relevant în contextul dat, întrucât specifică împrejurările în care ia naștere conceptul de drept.

Raportâdnu-ne la viziunea romanilor antici, concepută în operele marilor personalități ale timpului, dreptul în Roma Antică avea două surse principale: voința zeilor și voința poporului. Voința dată de zeități purta denumirea de Fas pe când cea concepută de oameni, Jus. Aceste două concepte, surse a dreptului și a justiției, au fost recunoscute de romani în orice perioadă a istoriei lor . Strictu sensu, Fas poate fi considerat ca legea morală cu o proveniență divină, pe când Ius este legea cu proveniență umană. Fas este ceea ce zeitățile permit a face, Nefas, în mod evident, este ceea ce zeitățile interzic . Cu timpul totuși, domeniul de influență a Fas s-a restrâns considerabil, sfera de activare limitându-se doar la acele relații ce aveau loc în domeniul religios.

Influența produsă de religie asupra romanilor

În vederea aprecierii rolului semnificativ a laturei religioase în istoria romanilor, pot fi enumerate principalele tipuri de relații care au marcat existența lui Fas în „ambientul antichității romane”. Potrivit credinței împărtășite de romani asupra naturii statului lor, primii organizatori au fost regii Romulus și Numa care, cu aprobarea zeilor sau direct prin sugestia lor , au creat toate instituțiile de stat. Prin urmare, s-ar putea afirma că orice schimbări și inovații în dreptul de stat necesita un certificat preliminar de aprobare din partea zeilor, și chiar mai mult, se vehiculează ideea că nici un act de stat de o valoare impunătoare nu a fost efectuat fără de un astfel de certificat, sub formă de auspiciu, adică înaintea începerii unei acțiuni.

De asemenea, poate fi menționat și faptul că relațiile internaționale au fost sub protecția specială a zeilor. Relațiile cu alte națiuni, fie pacifiste, fie nu prea, au fost guvernate de o suită de ordine religioase, unul din exemple fiind collegium fetialium, sau mai concret fetialii, care reprezintau ajutorul țătii (și ulterior a magistraților republicani) în domeniul relațiilor internaționale și se ocupau de obținerea autorizației divine pentru a începe sau a pune capăt unui război . Cea mai veche lege penală a fost, aidoma celorlalte acte primordiale, strâns legată de religie: infracțiunile comise nu erau considerate doar ca încălcări a drepturilor omului, ci și ca insulte față de divinitate, drept păcat. Prin urmare, pedepsele nu vizau doar ispășirea fizică, ci și purificarea criminalului de păcat sau chiar înstrăinarea protecției divinității față de acea persoană. În dreptul civil, care nu a rămas nici el fără intervenții sacrale, reglementarea religioasă vizează încheierea și dizolvarea căsătoriei, adoptarea, încheierea contractelor, luarea voinței și transferul general al moștenirilor. Până și limitile, granițile țării erau reglementate de împuternicirea religiei. Chiar și distribuția timpului a fost inițial realizată pentru o varietate de scopuri religioase: determinarea duratei de sărbători, a jocurilor religioase, a serviciilor etc.

Pe de altă parte, numărarea timpului sau, cu alte cuvinte, menținerea calendarului, era în mâinile pontifilor (care în vremea Regalității dețineau toate normele de drept în mâinile sale ) care aveau, la rândul său, o influență importantă asupra dreptului civil și a procedurilor judiciare din cele mai vechi timpuri. Astfel, toate părțile legii romane antice au fost într-o strânsă legătură cu religia, Fas capturând o arie destul de vastă din viața populației cântată de Ovidius în culori deosebite.

Prin ce s-ar explica acest fenomen? Răspunsul ar trebui căutat mai adânc un pic. În prim plan, aceasta nu este un fenomen caracteristic în exclusivitate romanilor, cu toate că la ei distincția între religie și drept s-a evidențiat cel mai puternic. Astfel, se merită remarcat faptul că fiecare civilizație, în perioada formării ei, practic toată activitatea moral-spirituală o concentra în religie: atra, moralitatea și legea erau pronunțat asociate cu credințele religioase. În așa mod, normele de drept din această perioadă sunt considerate ca necesități divine și sunt protejate sever. Încălcarea unei asemenea norme era considerată o „insultă pentru Dumnezeu”. Cel ce încalcă legea, și, împreună cu el, tot poporul, erau supuși răzbunării zeilor, dacă aceștie nu erau la timp „mângâiați”. Dar, pe timp ce trecea, diferite aspecte ale vieții spirituale începeau să se evidențieze în conștiința populară din zonele cognitive a romanilor și au început să-și piardă caracterul religios. Astfel, și legea iese din zona religioasă, devenind seculară, adică sursa sa este recunoscută ca una de origine seculară, însă acest proces în mintea oamenilor are loc cu o viteză foarte redusă, și astfel se explică faptul că deși devenită cvasiseculară, în acea lege totuși încă ceva timp se regăseau norme de tip religios.