Principiul subsidiarității - fundament ideologic al descentralizării

1. Introducere - origine si evolutia istorica a principiului subsidiaritatii

Istoricul si evolutia Principiului Subsidiaritatii a inceput inca din anul 1986, prin actul Unic si European, care a fost semnat in acelasi an, moment in care chiar daca nu era numit ca atare, in mod explicit, acesta era introdus ca si criteriu al subsidiaritatii in politicile de mediu. Oficial princiuliul subsidiaritatii a fost consacrat de catre TUE (Tratatul privind Uniunea Europeana) in anul 1992. Conform hotararei din 21 februarie 1995 (T-29/92) pronuntata de catre Tribunalul de Prima instanta al Comunitatii Europene s-a stabilit ca acest principiu nu constituia inaintea intrarii in vigoare a Tratatului privind UE, un principiu de drept potrivit caruia trebuia verificata legalitatea actelor comunitare.

Subsidiaritatea a influentat destul de mult procesul de contructie europeana odata cu aparitia Tratatului de la Maastricht si pana la noile prevederi prevazute in Tratatul de la Lisabona.

Prin Tratatul de la Maastricht se poate spune ca cea mai importanta schimbare de abordare a fost acceptarea de a renunta progresiv, la dimensiunea nationala si in sectoare mai delicate, cum ar fi politica externa si Securitate, de catre statele membere. Dupa aplicarea Principiului Subsidiaritatii in Tratatul de la Maastricht, principalele functii rezultate sunt: gestionarea politicilor comunitare, pregatirea actiunilor comunitare si controlul financiar si de alt tip a activitatilor comunitare .

In anul 1997, prin Tratatul de la Amsterdam fara a adduce modificari la formularea referirii la principiul subsidiaritatii a fost anexat la TCE un Protocol privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii - denumit in continuare ,,Protocolul din 1997’’. Respectand Principiul Subsidiaritatii, asa cum era definit in art.5 al Tratatului de la Amsterdam - ,,Uniunea trebuie sa-si asigure consistenta actelor sale interne si externe, ca un intreg’’, crescand competentele Parlamentului European, Consiliului, Comisiei si a Curtilor de Justitie.

Tratatul de la Lisabona reprezinta poate cea mai ambitioasa revizuire fara a modofica tratatele existente, sau sa le inlocuiasca cu un nou text, depasind in importanta chiar si Tratatul de la Maastricht. Odata cu intrarea in vigoarea a Tratatului de la Lisabona, mai multe domenii atat la nivel institutional, national si individual au suferit modificari. Astfel Tratatul prevede ca ’’ Parlamentul European si parlamentele nationale vor avea o contributie mult mai mare la procesul decisional al Uniunii Europene, iar cetatenii vor avea dreptul sa fie informati cu privire la deciziile adoptate de ministri la nivel UE. Toti cetatenii vor avea astfel posibilitatea de a influenta propunerile legislative ale UE’’. Prin acordarea rolului de garant parlamentelor nationale in fata Uniunii, acestia vor participa Subsidiaritatii si vor avea un rol important in revizuirea simplificata a tratatelor. Unul dintre cei mai important aparatori ai Principiului Subsidiaritatii este si a fost Parlamentul European.

Una dintre cele mai substantiale reforme europene, atat prin continut, cat si prin amploare poate fi considerat Tratatul de la Lisabona.

Parlamentele nationale sunt numite sa asigure respectarea principilui subsidiaritatii, in conformitate cu procedura prevazuta in protocolul privind rolul acestora in Uniunea Europeana, acor reformulate in intregime conform Tratatului de la Lisabona, acord care fusese introdus initial prin Tratatul de la Amsterdam. Institutiile Uniunii Europene aplica cele doua principii in conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiaritatii si proportionalitatii. Cele doua principii reprezinta o importanta forma de manifestare a tarilor cu o influenta mai mica in Uniune pentru a crea o relatie de echilibru intre puterea Uniunii si aparatul institutional al acesteia, care actioneaza deasupra statelor suverane si intereselor nationale ale acestora. Asadar, principiul proportionalitatii intervene atunci cand este adoptata o decizie de a-si exercita competenta (in sesnsul intinderii legislative) cu scopul de a Evita excesul reglementarilor la nivelul Uniunii, astfel incat sa fie excluse constrangeri in vederea atingerii anumitor obiective ale Comunitatii.

In vederea luarii deciziilor la nivel European fundamental pentru functionarea Uniunii Europene este principiul Subsidiaritatii. Aceste confera Uniunii Europene in ce situatii are competenta de a legifera si de a contribui la luarea decizilor cat mai aproape de cetateni. Scopul acestu principiu este stabilirea nivelului de interventie cel mai potyrivit in domeniile competentelor partajate intre UE si tarile UE. De exemplu poate fi vorba despre o actiune la nivel European, national sau local cand UE poate interveni daca este in masura sa actioneze mai eficace decat tarile UE aducand o valoatre adaugata la nivel national respectiv local al acestora.

Conform art. 5 alin. (3) din TUE, interventia institutilor Uniunii in numele principiului subsidiaritatii presupune indeplinirea a trei conditii:

- Domeniul vizat nu trebuie sa fie de competenta exclusiva a Uniunii (competenta neexclusiva);

- Obiectivele actiunii preconizate nu pot fi realizate in mod sufficient de statele member (necesitate);

- Actiunea poate fi realizata mai bine, avand in vedere amploarea si efectele sale, printr-o interventie a Uniunii (valoatre adaugata).