Rudenia

I. DREPTUL LA OCROTIREA VIEȚII FAMILIALE

Drepturile omului reprezintă în zilele noastre un veritabil fenomen politic, social și juridic mondial, având are impact, practic, la nivelul tuturor domeniilor existenței umane. Istoria drepturilor omului este istoria însăși a emancipării omului și a societății omenești, este istoria afirmării persoanei umane ca atare, a demnității și valorii intrinseci a fiecărei ființe umane și a definirii limitelor puterii statului și societății asupra individului, pe baza principiilor egalității și nediscriminării tuturor oamenilor care trăiesc în întreaga lume de azi1.

Regimul juridic al drepturilor omului reprezintă ansamblul dispozițiilor dreptului internațional pozitiv care stabilesc conținutul drepturilor garantate și condițiile exercițiului lor.

Regimul juridic al drepturilor omului corespunde unei anumite sistematizări în specificitatea lor care variază după cum este vorba de anumite drepturi și circumstanțe în care ele se exercită2.

Drepturile intangibile, printre care și dreptul la ocrotirea vieții familiale sunt atribute inalienabile ale ființei umane, exprimând valoarea respectului demnității inerente persoanei.

Aceste drepturi formează standardul minimal de protecție a drepturilor omului și impun statelor obligații absolute. De drepturile intangibile beneficiază toți indivizii în orice circumstanțe. Aceste drepturi sunt absolute, din acest punct de vedere, dar ele pot fi limitate prin introducerea unor situații în care protecția lor e înlăturată. Sunt drepturi reglementate de marea majoritate a tratatelor și convențiilor internaționale, fiind transpuse și în legislațiile interne ale statelor. Exercițiul drepturilor intangibile nu poate fi suprimat dincolo de reglementarea internațională sub nici un pretext. Indiferent de caracterul absolut/limitat, aceste drepturi intangibile nu suportă derogări3.

Plecând de la definiția regimului juridic al drepturilor omului, putem trage concluzia că statul este cel care deține instrumentele prin care poate asigura protecție efectivă drepturilor intangibile, iar obligațiile sale includ nu numai adoptarea unei legislații în materie, dar și luarea măsurilor necesare pentru protejarea acestor drepturi. România, prin legislația existentă, a stabilit pârghiile necesare pentru protecția acestor drepturi și are obligații negative și pozitive pentru protecția efectivă a acestora.

Familia este temelia societății, este cea care determină stabilitatea socială a indivizilor, este întemeiată pe căsătoria liber consimțită dintre bărbat și femeie, „pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor”.

Schimbările sistemelor politice, criza economică, marile flageluri sociale (sărăcia, șomajul, drogurile, alcoolismul, revoltele, etc.) și evoluția societății omenești, determină dinamica instituției căsătoriei .

Abordarea căsătoriei în Noul Cod civil ține cont de noile realități apărute. Regimul matrimonial al comunității legale de bunuri nu mai are caracter imperativ, în raporturile dintre soți, individual luați și interesul familiei, accentul se pune pe libertatea individului, pe independența patrimonială a soților. Căsătoria rămâne solemnă, dar prin introducerea posibilității încheierii unei convenții matrimoniale, are caracter de contract. Imposibilitatea soților de a-și asigura un trai decent pentru familie, determină criza familiei din România, soții căutând refugiu în: alcool, legături extraconjugale, violențe fizice și verbale, etc.

Iubirea din relația de cuplu se stinge („bani nu aduc fericirea, dar o întrețin”), motiv pentru care asistăm la creșterea numărului de divorțuri. „Există riscul ca noi, românii să căutam soluții extreme în ceea ce este la modă acum în Occident: căsătoria de probă, relații între persoane de același sex, încercări de a diversifica legăturile dintre bărbat și femeie sau ceea ce este și mai trist, deși unii privesc acest lucru ca pe un spectacol, încercările disperate ale Occidentului de a legifera sub forma eventuală a căsătoriei relațiile între persoane de același sex.

A iubi familia tradițională, cea "normală", înseamnă a ști să-i stimezi valorile și posibilitățile promovându-le mereu, a descoperi primejdiile și relele care o amenință spre a le putea învinge. Este momentul crucial în care omul, ființă reponsabilă trebuie să facă dovada iubirii de familie redându-i acesteia motive spre a se încrede în ea însăși, în propriile bogății ale naturii umane și ale harului, poate mai mult ca niciodată astăzi când soții, bărbat și femeie, sunt încercați de atâtea lipsuri și îngrijorați de greutățile sporite ale vieții.

Monogamia este singura cale a comuniunii dintre un bărbat și o femeie, iar libertatea pe care ne place să o avem presupune acea forță lucidă care ne determină să facem ceea ce se cuvine și ne impiedică să dăm frâu liber pornirilor primare și patimilor noastre. Doar prin iubire poți fi tu și poți fi celălalt.”

Familia este acea instituție fundamentală a oricărei societăți umane care constă într-un grup de persoane legate prin relații de rudenie și/sau prin incluziune domestică.

Ca orice altă instituție socială, familia constă într-un set de relații între persoanele implicate, relații reglementate de reguli și norme formale și informale ce au ca referință valorile dominante ale vremii.

Căsătoria reprezintă asocierea a două persoane adulte pentru a conviețui sexual, economic si cultural în condiții de recunoaștere socială.

Rudenia este o rețea de relații ce se stabilesc între persoane pe bază de căsătorie și de descendență biologică4

Afinitatea a fost definită ca fiind legatura de rudenie creată prin căsătorie între unul dintre soți și rudele celuilalt soț.