Floarea de Colți - Monument al Naturii

Floarea de colți (Leontopodium alpinum) declarată monument al naturii, este o adevărată perlă a florei munților din toată Europa, ce se găsește numai în etajul alpin, foarte rar în subalpin, unde își înfinge rădăcinile în puținul sol cuibărit în crăpăturile de stâncă. Plante endemice prigonite de lăcomia mânilor, s-au înălțat mereu refugiindu-se spre cele mai inaccesibile locuri.

Floarea de colţi de o puritate neasemuită, cu o apariție emoționantă printre prăpăstioasele stânci alpine, este stârpită cu cruzime din rarietatea floristică de către negustorii de flori si turiști. Astfel s- au luat măsuri de ocrotire pentru prima dată în Obwalden, Elveția (1878), iar în România în 1931 la intervenția promptă a CMN ( Comisia Monumentelor Naturii ). Este protejată și în alte țări cum ar fi: Mongolia, Croația, Franța, Italia, Siberia, Slovacia și Germania.

În munții Alpi i se mai spune Edelweiss (din germană: alb nobil) unde conservarea ei este în stadii avansate, cultivându-se pentru diferite întrebuințari, fiind un simbol pentru diverse țări din Europa și având o însemnătate deosebită.

Cuvinte cheie: monument al naturii, plante endemice, stânci prăpăstioase, etaj alpin , rarietate floristică, conservare,simbol.

Când se vorbeşte de floarea de colţi toată lumea se gândește la ceva rar, lucru care este cât se poate de adevărat. Întâlnită din ce în ce mai rar floarea de colți (Leontopodium alpinum) are 25 de denumiri populare care reflectă sensibilitatea celor care au îndrăgit florile și anume: floarea reginei, flocoșele, siminic, talpa-mâței, tudelița, lânarica, floarea domnească, floarea de stâncă, ștudelițe, albumeală, steluțe de munte, stea de argint, stea de gheață, imortele de zăpadă, albumiță, mucezea, caractei etc.

O adevarată perlă a florei munților noștri, căutată cu asiduitate de toți cutreierătorii plaiurilor montane, recoltată și comercializată mai mult ca oricare alta, ea este plăpândă, cu tulpina subțire și frunze liniare ce-și poartă în vârf florile mari și puțin mirositoare grupate la un loc în inflorescențe globuloase cu numeroase și minuscule flori. Ele sunt încadrate în 5-15 bractee albe, dispuse radiar, înconjurate la bază de frunze piloase, unele mai mici, dar atât de frumos aranjate, încât seamănă cu o stea lucitoare din nopțile senine de vară. Tocmai aceste frunze dispuse într-o rozetă perfectă dau plantei o frumusețe neasemuită. I. Simionescu spunea: “Când o vezi îmbrăcată în scama-i argintie printre celelalte plante verzi, fără voie întinzi mâna spre ea. Scama îi este scut împotriva insolației și a transpirației căci în pumnul de țărâna în care și-a înfipt rădăcina este puțină apă”.

Apa absorbită din abundența ploilor de munte, o balanță activă între apa absorbită și cea transpirată de plantă este asigurată de perii deși ce cuprind porii frunzelor și îi ascund de vânt și soare, reducând transpirația la minimum. Perii servesc mai mult ca impermeabil decât ca blană. Rostul “florii biologice” este să atragă puținele insecte ale etajului alpin, asigurându-se polenizarea. Înflorește în iulie și august având drept fruct o achenă cilindrică de 1mm. Tulpina, frunzele înguste și inflorescențele sunt acoperite de o pâslă de peri catifelați, albi-argintii, care dau plantei o notă aparte de gingășie și de frumusețe. Este simbolul turismului voinicesc iar recolta ei este în general o mândrie, poate chiar una din cele mai plăcute amintiri de la munte.

Dorința de a o avea este o pornire puternică și fără îndoială foarte explicativă. Satisfăcându-și acest moft, iubitorii de flori și trofee au contribuit la un proces natural, dar secular și anume, împuținarea treptată a plantei în Europa.

Centrul de maximă genetică și de cea mai puternică răspândire a plantei, de altfel și locul de proveniență a ei, este Asia Centrală unde se întâlnește în 20 de varietăți și forme, fiind un element atalic-alpin, de climat veric. În Europa ea este considerată o specie vicariantă a lui Leontopodium ochroleuchum, iar în sudul Tibetului se evidențiază ca fiind o specie comună ce apare într-un covor des de talie înaltă de un cot. Se presupune că a migrat din Asia Centrală spre Siberia, și a ajuns în Europa în Cuaternar (Hegi,1906), sau că ar fi pătruns în Europa în perioada cu climat rece și uscat din glaciațiune și ar fi ajuns până la Oceanul Atlantic (I.Morariu,1996). După spusele lui Emil Pop aceasta ar fi ajuns în Europa la sfârșitul Terțiarului și începutul Cuaternarului.