Poluarea Apelor

I.1.APELE DE SUPRAFAŢĂ

Oamenii au folosit în mod tradiţional apele de suprafaţă, acolo unde a fost posibil, deoarece sunt mult mai accesibile decât apa subterană. Apele de suprafaţă includ apele curgatoare, precum fluviile şi râurile, şi ape de bazin, ca bălţile şi lacurile. Viaţa oricărei fiinţe, procesele sale, metabolismul sunt condiţionate în desfaşurarea lor de existenţa apei. Pentru activitaţile sale, omul utilizează cantităţi tot mai mari pe care dupa folosire, le deversează în emisari.Pentru nevoiole sale omului îi trebuie o apă curată. Ea este luată din apele de suprafaţă şi subterane, este tratată prin procedee fizico-chimice şi este livrată cu un conţinut cât mai scăzut de suspensii, substanţe chimice şi microorganisme; dupa tratare, ea se numeşte apa potabilă [8].

Primele condiţii de potabilitate a apei au avut desigur un caracter empiric şi au fost legate de caracteristicile organoleptice: gust, miros, culoare etc. uşor de pus în evidenţă numai cu organele noastre de simţ.

Odată cu dezvoltarea posibilitaţilor de a se efectua analize chimice apei, au apărut şi alte criterii de potabilitate, legate îndeosebi de prezenţa anumitor săruri minerale,sau substanţe chimice natural existente în apă. Lavoisier a fost primul care a încercat o clasificare a substanţelor chimice naturale din apă şi o limitare a concentraţiei acestora în apa de baut.

Apa poate servi şi in multe alte scopuri. În natură, rareori apa îndeplineşte condiţiile apei potabile. De aici a apărut necesitatea unor alte criterii care să se aplice diferitelor ape din natură în diversele lor utilizări. Aceste criterii au la bază aceleaşi principii şi anume cele ale influenţei asupra sănătăţii.

În aceasta privinţă, apele subterane au, în general, o compoziţie apropiată de apa potabilă, cu excepţia încărcării lor uneori ridicată în elemete minerale; în acelaşi timp, aceste ape prezintă variaţii mici în compoziţia lor. Spre deosebire de apele subterane, apele de suprafaţă, lipsite de orice protecţie naturală, sunt intens poluate, iar variaţia concentraţiilor diferitelor substanţe chimice este deosebit de mare. De aceea atenţia tuturor cercetătorilor s-a îndreptat spre caracterizarea apelor de suprafaţă.

Apele de suprafaţă au cel mai mare număr de utilizări. Ele pot servi pentru alimentarea cu apă, pentru irigaţii, pentru nevoi industriale, pentru adăparea animalelor, pentru utilizari gospodăreşti, ca loc de îmbăiere, de sporturi nautice, de agreement şi odihnă etc. Luându-se în considerare toate aceste utilizări, diverşii cercetători au ajuns la clasificarea apelor de suprafaţă în mai multe categorii diferite.

În ţara noastră, conform STAS 4706-88 pentru apele de suprafaţă sunt stabilite trei categorii de calitate:

•categoria I: ape care servesc la alimentarea cu apă a populaţiei, ape care sunt utilizate în industria alimentără, pentru reproducerea şi dezvoltarea salmonidelor, piscine etc.

•categoria II-a: ape care servesc pentru salubrizarea localităţilor, ape utilizate pentru sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement, odihnă, reconfortarea organismului uman, pot fi folosite pentru dezvoltarea pisciculturii, cu excepţia salmonidelor, etc.

•categoria III-a: apele utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare, utilizate în agricultură pentru irigaţii, pentru funcţionarea hidrocentralelor, instalaţiilor de răcire a agregatelor etc.

Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de condiţii fizice, chimice, microbiologice şi de eutrofizare, care trebuie îndeplinite de apele de suprafaţă, dintre care, cele mai importante sunt consumul biochimic de oxigen, oxigenul dizolvat, suspensii, substanţe toxice etc.

I.1.1 POLUAREA APELOR DE SUPRAFAŢĂ

Dupa definiţia dată de O.N.U., poluarea apei reprezintă modificarea în mod direct sau indirect a compoziţiei normale a acesteia, ca urmare a activităţii omului,într-o astfel de măsură încât impietează asupra tuturor folosinţelor la care apa putea servi în starea sa naturală. Deşi această definiţie nu poate fi considerată completă, totuşi ea prezintă câteva caractere care circumscriu noţiunii de poluare.

În primul rând, se arată faptul că poluarea se produce ca urmare a activităţii umane, deşi paralel se utilizează încă noţiunea de autoepurare. Autoepurarea masivă a florei şi faunei apei are loc mai ales după perioadele de înmulţire intensivă, cunoscute sub denumirea de inflorirea apei. Ca urmare a acestui fenomen apa îşi creşte conţinutul în substanţe organice în descompunere cu un consum mare de oxigen şi apar unele fenomene de putrefacţie şi de degradare; tot aici mai poate fi cuprinsă şi antrenarea prin apele de şiroire a unor cantităţi crescute de suspensii de pe sol.

În al doilea rând poluarea nu apare ca fenomen decât în momentul când modificarea produsă în compoziţia apei ajunge la împiedicarea utilizarii acesteia în diferite scopuri. Acest fapt exclude de la început acele surse de apă care prin caracteristicile lor naturale nu pot servi în anumite scopuri. De asemenea se precizează că nu orice modificare poate fi considerată ca poluare, ci numai aceea care produce neajunsuri în utilizarea apei sau periclitează sănătatea oamenilor şi animalelor. În acest sens, unii cercetători fac diferenţa între impurificare şi poluare, tocmai din punctul de vedere arătat mai sus. Impurificarea corespunde doar modificării compoziţiei apei şi ajunge la poluare când aceste modificări împiedică utilizarea apei. În general însă aceste diferenţe sunt considerate ca speculaţii lingvistice, termenii de poluare şi impurificare putând fi consideraţi ca sinonime.