Consiliul de Miniștri - O Instituție Interguvernamentală sau Supranațională în Tratatul de la Lisabona

De la formă până la modul de funcționare, Uniunea Europeană nu poate fi încadrată întru totul în una din cele două teorii integraționiste – supranaționalismul și interguvernamentalismul. O parte a actorilor politici membri ai Uniunii Europene au conceput comunitatea ca pe o colaborare a guvernelor naționale; o altă parte a membrilor Uniunii au susținut ideea edificării unor instituții supranaționale care să nu fie dependente de guvernele naționale, în scopul unei activități imparțiale și lipsite de neînțelegeri. Astfel Uniunea Europeană apare ca o entitate ce nu este nici stat (conform definiției conferite în urma păcii de la Westphalia), nici organizație internațională (conform definiției date de ONU).

Așadar, pentru a putea încadra Uniunea Europeană în categoria statelor este necesar ca această entitate fizico-juridică să fie caracterizată de patru atribute: existența unui teritoriu demarcat prin granițe; exercitarea suveranității asupra acelui teritoriu, persoanelor și resurselor din interiorul granițelor; independența politico-juridică; legitimitatea. Or, Uniunea Europeană este formată din 27 de state membre ce au semnat, în 1992 la Maastricht Tratatul fondator în care se proclamă statul de drept ca fiind un principiu esențial în funcționarea comunității.

Conceptul de unitate europeană a apărut într-un climat al conflagrațiilor la nivel mondial și s-a dezvoltat îmbinând cele două concepte fundamentale ale supranaționalismului și interguvernamentalismului la crearea organismelor europene de tipul Comunitățiolr Europene sau Consiliului Europei.

Crearea CECO a marcat momentul de trecere de la cooperarea interguvernamentală la realizări supranaționale. Realizând slăbiciunea politică, economică, financiară, tehnologică a continentului european, din ce în ce mai mulți oameni politici, jurnaliști, economiști și oameni de cultură au susținut necesitatea unității acestuia. Însă susținătorii acestei unități s-au divizat în mai multe tabere: unii susțineau ideea unei Europe federale și constituționale în timp ce alții susțineau o unificare teritorială logică și graduală, pornindu-se de la integrarea sectorială și izolată a statelor care odată realizată va atrage după sine și alte sectoare.

Este necesară o analiză detaliată a conceptelor de interguvernamentalism și supranaționalism în vederea încadrării unei instituții europene în unul din aceste curente.

Astfel, interguvernamentalismul reprezintă un sistem de organizare în care două sau mai multe state/organizaţii suverane, îşi menţin identitatea, dar conferă puteri clar precizate unei autorităţi centrale, din motive legate de securitate, eficienţă, etc. În esență, interguvernamentalismul îşi are originele în teoriile relaţiilor internaţionale, în special în teoria realistă. Conform acesteia, statele naţiune sunt actorii principali pe scena internaţională, iar dezvoltarea de relaţii politice dintre state se realizează prin intermediul guvernelor naţionale. În acest decor internaţional, realiştii nu acordă o importanţa prea mare actorilor supranaţionali sau transnaţionali.

Structura instituțională în cadrul Uniunii Europene

La nivelul UE, organizațiile ce au luat naștere ca urmare a cooperării se caracterizează printr-un aparat instituțional simplu, format dintr-un organ alcătuit din reprezentanții statelor și alte organe subordonate primului și cu rol consultativ. În principiu, deciziile luate la acest nivel sunt bazate pe unanimitate, neputându-se afecta suveranitatea statelor.

Sistemul instituțional al UE, pe lângă instituțiile de bază - Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Parlamentul European, Curtea europeană de Justiție – include și o serie de organizații care au impact sau oferă instrumente politicilor UE.

Tratatul de la Lisabona, în domeniul instituțional și politic, aduce o serie de inovații importante, conferind Uniunii mijloacele de a realiza coerență și unitate în politica dusă.