Contribuția capitalului uman la creșterea economică

Contributia capitalului uman la cresterea economica

I Procesul cresterii economice, exprimat prin PNB/locuitor, sta la baza dezvoltarii oricarei tari. Specialistii acorda cresterii economice o atentie deosebita, deoarece bunastarea generala a societatii depinde, hotarâtor de nivelul acesteia.

Unul dintre argumentele cele mai invocate si totodata disputate, pe care teoriile cresterii si dezvoltarii economice le aseaza la baza recentelor modele ale politicilor de gestiune a pietelor muncii si educatiei, il reprezinta investitiile in formarea capitalului uman – parte componenta a avutiei nationale.

In procesul cresterii economice factorul uman intervine prin sporirea volumului muncii prestate la nivel macroeconomic, precum si a calitatii acestuia, exprimata sintetic prin productivitatea muncii.

II Fiecare factor al cresterii economice se abordeaza sub aspect tridimensional, respectiv cantitativ, calitativ si structural.

Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizeaza in volumul de munca prestata de populatia ocupata in cadrul timpului efectiv de munca. Actiunea factorului uman in procesul cresterii economice tine de evolutia ocuparii populatiei active disponibile. Desi cresterea cererii de munca se asociaza cu cresterea economica exista opinii diferite, printre specialisti, in ceea ce priveste natura si sensul acestei dependente. Desi, teoretic sporirea ratei ocuparii prin crearea de noi locuri de munca, favorizeaza cresterea economica, exista opinii potrivit carora extinderea ocuparii este o consecinta, si nu o premisa, a procesului cresterii economice si se datoreaza efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o asupra investitiilor.

Daca investitiile facute in resursele materiale au drept finalitate formarea si dezvoltarea capitalului fizic (tehnic) investitiile realizate in cresterea, educarea si pregatirea profesionala a resurselor umane genereaza ceea ce numim capital uman.

Capitalul uman este reprezentat de cunostintele profesionale, deprinderile, abilitatile si de sanatatea care pot conduce orice persoana la sporirea capacitatii sale creatoare si, implicit, a veniturilor scontate a se obtine in viitor, fie ca o capacitate a oamenilor de a produce in mod eficient bunuri si servicii.

Specialistii, care abordeaza problematica cresterii si dezvoltarii economice, sunt de acord cu ideea potrivit careia de indata ce un anumit nivel de acumulare a capitalului uman este atins, acesta devine mai productiv, corelându-se pozitiv cu ratele cresterii si ocuparii in cadrul modelelor cresterii.

III Conceptul de capital uman il gasim utilizat, in stare incipienta, in scoala economica clasica, la Adam Smith, care aprecia ca „un om pentru a carui instruire s-a cheltuit multa munca si timp, trebuie sa dovedeasca un nivel superior de calificare si dexteritate, putând fi astfel comparat cu orice masina scumpa, dar performanta.".

De asemenea, in lucrarea „Principiile economiei politice" (1890), reprezentantul scolii neoclasice, Alfred Marshall, considera ca „cel mai de pret din tot capitalul este acela investit in fiinta umana".

Cu toate anticiparile scolii clasice si neoclasice privind capitalul uman, teoria capitalului uman a fost elaborata in anii ¢ 60 in S.U.A., iar pe baza acesteia s-a nascut disciplina „Economia educatiei" sau „Economia cunoasterii".

Pionierii capitalului uman au fost Theodore W. Schultz, Milton Friedman si Jacob Mincer.

IV In 1963, Theodore W. Schultz, laureat al Premiului Nobel (1979) pentru contributia adusa la teoria cresterii economice evaluata prin prisma capitalului uman, publica lucrarea „The Economic Value of Education" (Valoarea economica a educatiei), iar in 1971 „Investment in Human Capital" (Investitia in capitalul uman).

Cel care a aprofundat si dezvoltat aceasta teorie este Gary Stanley Becker (S.U.A.), laureat al Premiului Nobel pentru economie, in 1992, pentru lucrarile si analizele sale consacrate problematicii capitalului uman si rolului acestuia in cresterea economica. El este autorul lucrarii „Human Capital. A Theoretical and Empirical Analysis, with Special Reference to Education" publicata in trei editii: 1964, 1975 si 1993. Editia din 1993 a fost tradusa, sub titlul amintit, si in limba româna.

Gary Becker demonstreaza ca investitiile in capitalul uman, adica in educatie, instructie si asistenta medicala se repercuteaza in cele mai mari cresteri ale productivitatii muncii si, prin urmare, intr-o contributie importanta la sporirea PNB.

Analizele economice efectuate pun in evidenta contributia expansiunii cunostintelor stiintifico-tehnice la cresterea productivitatii muncii, iar progresele economice remarcabile ale Japoniei, Taiwanului si ale celorlalti „tigrii asiatici", obtinute in ultimele decenii, confirma aceasta. Referindu-se la rezultatele remarcabile ale Japoniei, obtinute in perioada postbelica, Salrero Okito, unul din fauritorii „miracolului" japonez, aprecia ca unul din motivele dezvoltarii rapide, a tarii sale, a fost „abundenta unei forte de munca ieftine, de buna calitate si educatie, capabila sa faca fata tehnologiilor sofisticate". De fapt, resursele umane, educatia si invatamântul au constituit prioritati ale societatii japoneze.

Dar problema sustinerii financiare a formarii si acumularii capitalului uman nu vizeaza numai cheltuielile destinate educatiei si instruirii fortei de munca. Ea are o sfera mult mai larga deoarece include: cheltuielile guvernamentale pentru oferta de bunuri publice, ocrotirea sanatatii populatiei, asigurarea ordinii publice si apararii nationale, protectia sociala, protectia mediului inconjurator, combaterea poluarii etc., toate acestea fiind exercitate in virtutea unei anumite optiuni publice.

Deoarece oferta de bunuri publice este dependenta de bugetul de stat, iar partea de venituri ale acestuia de fiscalitate, rezulta ca in functie de ratele de impozitare a veniturilor, bunurilor si proprietatilor, depinde, in ultima instanta, marimea resurselor financiare publice distribuite in favoarea investitiilor in capitalul uman.