Cota Unică

Se sustine ideea că impozitul progresiv, cu cote mari de impunere, ar fi o trăsătură caracteristică a democraţiilor moderne avansate, iar impozitele mai mici ar fi caracteristice capitalismului primitiv. De asemenea, se afirmă că UE impune un nivel minim al impozitelor sub care nu se poate coborî. Aceste afirmaţii sunt false din două motive: în primul rând, acquis-ul comunitar se refera în principal la impozite şi taxe indirecte, de felul accize şi TVA. Astfel nivelul impozitului pe venit nu este unul fixat, dar trebuie să se coreleze cu nivelul sugerat pentru impozite indirecte în aşa fel încât să nu crească excesiv apăsarea fiscală, dar nici să nu aibă de suferit veniturile colectate la bugetul de stat..

În al doilea rând, echivalarea impozitelor mari cu progresul şi prosperitatea trădează o eroare de logică, ce pune efectul inaintea cauzei. Ţări precum Franţa şi Germania sunt prospere astăzi nu datorita faptului ca au impozitele mari – ci impozitele pe venit sunt mari în ţările respective pentru că societăţile lor sunt prospere şi oamenii pot suporta plata. La momentul la care aceste ţări s-au aflat la nivelul de dezvoltare al Romaniei de astazi, ţările din Europa de Vest aveau de asemenea cote de impozitare reduse, fapt ce a condus la o dezvoltare accelerata.

Cota unică era o regula în toate statele industrializate în prima jumatate a secolului al XIX-lea, primele cereri pronunţate răspicat pentru un sistem „puternic progresiv sau gradual de taxe" au aparut în manifestul comunist al lui Karl Marx din 1848. Ulterior, statele capitaliste au fost cele care au adoptat un astfel de sistem. Cu toate că, la nivelul întregii lumi, contribuabilii pierd circa 8 miliarde de ore anual pentru a-şi completa declaraţiile de venit, până astăzi, nici o economie occidentală „majoră" nu a trecut înapoi la cota unică.

Impozit progresiv vs. cota unică

Motto: „Impozitarea este mai mult decât jumulirea unei gâşte. Adică este arta

de a obţine cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de ţipete"

după J. B. Colbert

Impozitare progresivă vs. cotă unică, aceasta devenise noua dilemă care descătuşa imaginaţia analiştilor economici şi a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice şi a oamenilor de stat, care au învăţat relativ uşor cum stă treaba cu democraţia, promiteau că această schimbare va aduce relansarea economică şi prosperitatea la care oameniii n-au încetat să viseze.

Întreaga dezbatere publică devine astfel interesată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al cotei unice? În acest sens, voi arăta că „alegerea" între impozitarea progresivă şi cea proporţională este, de fapt, o falsă problemă. Să vedem, mai întâi, care sunt opiniile mainstream asupra cotei unice şi, totodată, principalele argumente invocate în favoarea acesteia.

În consonanţă cu accepţiunea populară, la întrebarea „Ce este cota unică?", Daniel Mitchell descrie acest regim fiscal ca fiind unul „simplu, cinstit, care tratează toţi contribuabilii în mod egal". Însă, recunoaşterea unui plus de simplitate administrativă nu justifică împărtăşirea, din considerente etice şi economice, şi a celorlalte atribute ale cotei unice.

Teoria economică şi filozofia politică ne învaţă că, din punct de vedere ştiinţific, nu putem argumenta că vreun impozit, indiferent de natura şi nivelul său, este unul cinstit. Ce, şi pentru cine, poate fi cinstit, într-o acţiune care nu se bazează pe acordul de voinţă liber consimţit, ci pe violenţă şi coerciţie? Altfel, ar rezulta implicit că este cinstit, adică etic, ca cel care se opune oricăror pretenţii ale statului asupra roadelor muncii sale să înfunde puşcăria, pe acest motiv. Aceasta ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, că orice decizie a majorităţii este una etică, justă. În realitate, suntem în imposibilitatea de a valida, ştiinţific, acţiunile statului, atât prin argumentul iluzoriu al eficienţei, cu atât mai puţin prin cel al eticii. Iar de aici rezultă că nici un regim fiscal nu poate trata „toţi contribuabilii în mod egal", deci nici un regim fiscal nu poate trece testul neutralităţii.