Eficiență Economică a Investițiilor

I. CORELAŢIA DINTRE INVESTIŢIE ŞI EFICIENŢA ECONOMICĂ

În viaţa economică activitatea de investiţii ocupă un loc central, atât în sfera producţiei de bunuri şi servicii, cât şi în sfera consumului, fiind factorul care influenţează simultan cererea şi oferta, datorită proceselor de antrenare şi multiplicare pe care le generează orice proiect de investiţii, indiferent de sectorul de activitate în care se implementează.

Într-o economie de piaţă, caracterizată de jocul liber al cererii şi ofertei, obţinerea celor mai bune rezultate cu mijloacele disponibile constituie problema esenţială a agenţilor economici, scopul urmărit în desfăşurarea oricărei activităţi, deci a investiţiilor. Un rol important îl are conceptul de eficienţă economică care realizează legătura între resursele alocate pentru desfăşurarea unei activităţi şi rezultatele obţinute de pe urma acesteia, care orientează dozarea resurselor spre acele domenii de activitate în care se asigură folosirea cu eficienţă maximă a acestora în condiţiile unei dezvoltări raţionale, armonioase a întregii economii naţionale.

În general, investiţia reprezintă orice utilizare a unui activ în calitate de capital, deci pentru obţinerea unui profit. Cum activele sunt reale sau financiare, investiţiile, la rândul lor, pot fi reale – în proprietăţi, bunuri de consum – sau financiare – bonuri de valoare de tipul acţiunilor, obligaţiunilor ori în plasamente financiare.

În practica economică investiţia este privită ca o cheltuială pe care o fac persoanele fizice sau juridice în scopul de a obţine bunuri şi/sau servicii. În limba română noţiunea este asemănătoare celor de plasare, alocare, dotare.

Scopul final pentru care se realizează o investiţie nu este de a se realiza mijloace fixe (utilaje, echipamente, construcţii etc.), ci de a obţine efecte utile de natură economică, socială, ecologică etc.

Eficienţa economică are următoarea formulă de calcul:

e = ,

unde: e – eficienţa economică

E – efectul economic

I – efortul investiţional

Prin eficienţă economică a investiţiilor se înţelege relaţia care se stabileşte între cantitatea şi structura efortului pe de o parte ca generatori de efecte şi nivelul rezultatelor economice obţinute în urma desfăşurării procesului investiţional. Eficienţa este atributul oricărei activităţi umane de a produce efectul dorit.

În categoria eforturilor se cuprind eforturi referitoare la procesul investiţional (valoarea investiţiei, numărul de utilaje şi de personal atrase în procesul investiţional) dar şi eforturile realizate în cadrul procesului de producţie (costurile de producţie, cheltuielile materiale, numărul de salariaţi etc.). Aceste eforturi se pot referi la un singur an (cheltuieli anuale de producţie, investiţia anuală, importul anual pentru investiţii sau producţie etc.) sau la întregul volum de activitate (investiţia totală, cheltuielile totale realizate pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului, importul total pentru investiţii etc.). În aprecierea eficienţei economice a investiţiilor, eforturile se pot referi numai la activitatea de investiţii (valoarea investiţiei, valoarea utilajelor etc.), la activitatea de producţie (cheltuieli de producţie, necesar de salariaţi) sau la ambele activităţi (efortul total pentru investiţii şi pentru producţie).

Efectele economice, atât ca volum cât şi ca structură, au un rol important în aprecierea eficienţei economice. Efectele economice pot fi directe (rezultatele sunt obţinute imediat în urma procesului investiţional) şi la rândul lor se pot împărţi în efecte anuale (beneficii anuale, valoarea totală a producţiei etc.), efecte totale, însumate pe întreaga perioadă de funcţionare a obiectivului economic, profitul total, valoarea totală a producţiei.

Efectele indirecte apar la utilizatorul rezultatelor procesului investiţional.

Efectele economice ale procesului investiţional pot fi: efecte brute (valoarea producţiei etc.) şi efecte nete (profitul).

Activitatea de investiţie are întotdeauna ca scop creşterea eficienţei economice în care s-a realizat şi ea permite utilizarea mai bună din punct de vedere calitativ, al factorilor de producţie. În acest context, activitatea de modernizare, dezvoltare şi retehnologizare poate fi considerată ca o activitate de tip intensiv, neutru şi extensiv. Modernizarea de tip intensiv asigură o creştere mai accelerată a productivităţii muncii în raport cu gradul de înzestrare tehnică a muncii (valoarea fondurilor fixe deservite de un salariat) şi reflectă o bună orientare a activităţii de modernizare deoarece potenţează cu prioritate factorii calitativi. Tipul neutru caracterizează acea modernizare la care ritmul de creştere a productivităţii muncii corespunde ritmului de creştere al volumului de mijloace fixe deservite de un salariat. În cazul modernizării de tip extensiv ritmul de creştere a productivităţii muncii este inferior celui al dotării tehnice a muncii, nivelul eficienţei economice poate fi necorespunzător şi reflectă folosirea cu eficienţă scăzută a resurselor.

Indiferent de nivelul la care se realizează, activitatea de investiţii cuprinde cu prioritate: modernizarea utilajelor prin înlocuirea celor uzate, îmbunătăţirea parametrilor tehnico-economici la mijloacele fixe existente şi dezvoltarea, extinderea lor, modernizarea produselor finite prin introducerea în fabricaţie a unor noi produse cu un grad sporit de eficienţă, perfecţionarea parametrilor şi ridicarea nivelului calitativ la cele existente.

Un efect direct al activităţii de modernizare, dezvoltare şi retehnologizare îl constituie creşterea producţiei obţinute, datorită ridicării parametrilor utilajelor, a îmbunătăţirii calităţilor produselor finite şi structurii acesteia.