Eficiența Politicii Monetare

Dezvoltarea politicilor monetare comune:

Controlul ratei de schimb a fost unul din obiectivele principale a ţărilor europene după cel de-al doilea război mondial. Dorinţa de a ţine sub control fluctuaţia valutelor derivă din interconectivitatea pieţelor monetare datorită deschiderii ţărilor spre pieţele globale.Prima încercare de a reglementa mişcarea cursurilor valutare este recunoscuta ca acordul de la Bretton Woods, încheiat în 1944. Prin acest acord s-a dorit reconstruirea sistemului economic intenaţional prin implementarea uno reguli şi proceduri care legau valutele de fluctuaţia dolarului american. Variaţia excesivă a valutelor a fost ţinută sub control prin implicarea Fondului Monatar Internaţional. Această înţelegere a luat sfârşit în 1971 prin ceea ce economiştii au numit „Nixon shoc”(şocul lui Nixon) acţiune prin care dolarul american şi-a pierdut convertibilitatea în aur devenind liber fluctuant.

Între 1972 şi 1979 ţările europene s-au înţeles să folosească un sistem numit ” şarpele valutar” prin care fluctuaţia valutelor era limitată la 2.25% creând un coridor prin care fluctuaţia valutei era asemena unui şarpe care trece printr-un tunel. În 1979 acest sistem a fost demis în favoarea Sistemului Monetar European în care a fost creat coşul valutar ECU( european currency unit). Acest cos a facilitat controlul fluctuaţiilor valutare în rândul ţărilor europene. Datorită diferenţelor dintre politica monetară a ţărilor participante la coşul monetar comun existenţa acesteia a fost menita pieriri În anul 1999 prin implementarea Mecanismului ratelor de schimb II , ţările participante au renunţat la cosul valutar şi au introdus valuta comună, moneda Euro.

În monetul de faţă 17 ţări din Uniunea Europeană folosesc moneda Euro. Două ţări, Anglia şi Suedia, au ales sa nu adopte moneda euro, pe când ţări precum Polonia,Cehia, Ungaria, România şi Bulgaria sunt în procesul de aderare la uniunea monetară.

Adoptarea unei monede comune specifice zonei Europene este un obiectiv crucial în reprezentarea zonei pe plan mondial şi atingerea unei stabilităţi economice. Problemele actuale din zona euro ne arată necesitatea pasului următor în dezvoltarea economică comună a spaţiului european care ar fi o politică fiscală şi monetară comună.

Aderarea la uniunea monetară, efectuată în momentul potrivit are drept urmare o stabilizare a economiei şi creşterea progresivă a importurilor şi exporturilor.

Procesul de integrare monetară europeană

Integrarea monetară este procesul de formare a unei zone monetare. În această zona monedele naţionale sunt înlocuite cu o singură moneda, realizandu-se în acest fel un proces de unificare monetară.

Conform teoriei Zonelor Monetare Optime, integrarea monetară presupune mai multe condiţii:

Convergenţa economiilor:

1. datoria publică totală (inclusiv internă, externă, locală, guvernamentală)

2. modificările cursurilor valutare

3. mărimea ratei inflaţiei anuale

4. mărimea admisibilă a deficitului public guvernamental sau bugetar

Grad ridicat de deschidere a economiilor

Renunţarea la banca centrală naţională de către ţările participante SME deviază natura integrării europene şi fixează ca obiectiv pe termen lung o moneda europeană.

În vederea integrării economice şi monetare sunt luate în vedere mai multe aspecte printre care:

- integrarea monetară trebuie sa aibă în vedere o cooperare între statele membre în materie de politică economică şi monetară;

- modul de aplicare al unor politici valabile în spaţiul economic format de piaţa comună;

- avantajul oferit de moneda unică turiştilor sau oamenilor de afaceri prin faptul că nu mai sunt suportate costurile tranzacţiilor făcute pentru schimbarea devizelor.

Politica Monetară a României:

După ezitările din prima parte a anilor ’90, autorităţile romane au depus, în luna iunie 1995, o cerere de aderare la U.E. Începând cu aceasta dată, curentul pro-european a început sa se afirme tot mai mult in opinia publică şi în rândul politicienilor, astfel încât, cu timpul, a devenit predominant.

În ultimele decenii în România au fost trei strategii standard de politică monetară: ţintirea agregatelor monetare, ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei ( începând cu anul 2005).

Dintre strategiile standard, numai ţintirea cursului de schimb şi ţintirea inflaţiei sunt utilizate în prezent de noile state membre UE din Europa Centrală şi de Est, iar ţintirea agregatelor monetare a pierdut susţinerea pe care o avea în aceste ţări.