Estimări Empirice ale Eficienței Protecției Mediilor de Afaceri Naționale de Practicile Anticoncurențiale

Normalizarea comportamentelor în economie, prin definirea regulilor de conduita si stabilirea modalitatilor de aparare, a parcurs un drum sinuos între contestare si reforma în ultimul secol. Dezbaterile teoretice sunt în continuare aprinse, pe fondul paradoxurilor persistente. De la bun început mentionam ca doar aproximativ jumatate din tarile lumii reglementeaza practicile anticoncurentiale. Aceste abordari politice nationale comporta totusi o clara delimitare între practicile anticoncurentiale interzise si cele derogatorii. Însa în implementarea efectiva a politicilor în domeniul concurentei, autoritatile ajung la concluzii diferite. Asadar, continutul eterogen al politicilor concurentiale, mecanismele diferite de implementare, tipul practicilor anticoncurentiale reglementate si listele de exceptii particulare fac dificila comparatia internationala a politicilor concurentiale. Cu atât mai greu se dovedeste evaluarea eficientei implementarii legislatiei concurentei pentru combaterea practicilor anticoncurentiale, care este strâns dependenta de experienta operarii ei, de realitatile economice si politice ale fiecarui stat în parte. Prezentam în cadrul acestui articol câteva concluzii desprinse din analiza cantitativa si calitativa întreprinsa în comparatiile internationale, punctând în mod special evolutia României, respectiv interpretarile si limitele aferente acestor comparatii internationale.

1. Analize cantitative cu privire la politicile concurentiale

Numarul tarilor care restrictioneaza practicile anticoncurentiale prin intermediul legislatiilor concurentiale a crescut considerabil. Pâna în anul 1979, doar 24 de tari aveau în vigoare o astfel de legislatie, marea majoritate a acestora fiind tari dezvoltate. În anii ’80, doar alte 7 tari au implementat o legislatie concurentiala. Între 1990 si 2005, alte 71 de state, multe dintre ele cu economii în dezvoltare si în tranzitie, au legiferat domeniul concurentei, cu anumite rezerve însa fata de exactitatea acestei cifre, întrucât este greu de identificat cu precizie anul primei legiferari în domeniu , dar si din cauza separarii ulterioare a unor state . Totalul se ridica astfel la 103 tari la nivelul anului 2005, care produc însa marea majoritate a produsului brut global.

În anexa 1 este prezentata lista statelor care dispun de astfel de reglementari, precum si anul primei legiferari concurentiale, luându-se în calcul doar acele legi care se adreseaza concret la restrictionarea a cel putin uneia sau mai multor practici anticoncurentiale (precum monopolul, cartelul, cooperarile verticale si orizontale, fuziunile sau practicile de preturi de ruinare). De exemplu, România cu toate ca dispune înca din anul 1991 de legea privind combaterea concurentei neloiale (Legea nr. 11/1991), abia în anul 1996 sunt reglementate expres practicile anticoncurentiale în art. 5 al legii concurentei (Legea nr. 21/1996 cu modificarile sale ulterioare). Australia are o experienta similara: cu toate ca dispune de una dintre cele mai vechi legislatii în domeniu la nivel mondial (1906), în anexa 1 apare cu prima reglementare a practicilor anticoncurentiale abia în anul 1965 (Kronthaler, 2007).

Acum încep cu adevarat obstacolele în realizarea cu acuratete a unor comparatii între legislatiile concurentiale în vigoare si modul lor de implementare.

În primul rând, importanta acordata domeniului concurentei clasifica tarile lumii în doua grupe: tari care mentioneaza obiectivul concurentei în Constitutie si tari care nu stabilesc acest obiectiv în legea fundamentala a tarii. Majoritatea tarilor Americii Latine si a Europei Centrale si de Est fac parte din primul grup de tari, în timp ce în rândul tarilor membre OECD, doar Italia, Portugalia si Elvetia fac astfel de referiri în Constitutie. Interesant, mai apar tari precum Republica Dominicana, El Salvador si Filipine care mentioneaza obiectivul concurentei în legea fundamentala a tarii, însa nu au o legislatie specifica si nici autoritati de reglementare a concurentei.

În al doilea rând, unele legislatii concurentiale în vigoare adauga la obiectivul promovarii concurentei si alte tinte, precum progresul tehnologic, îmbunatatirea competitivitatii internationale, supravietuirea întreprinderilor mici si mijlocii sau dezvoltarea regionala. Numarul mare de obiective stipulate presupune si înclinatii mai ridicate spre compromisuri (engl. tradeoffs), ceea ce conduce la o corelatie negativa cu cresterea veniturilor pe cap de locuitor. Este vorba în special de tari precum Tunisia, Maroc, Malta, Africa de Sud sau Zimbabwe, care reclama cele mai multe obiective adiacente concurentei în legislatia specifica.

În al treilea rând, în lipsa consensului teoretic cu privire la necesitatea sanctionarii practicilor considerate anticoncurentiale, mentionarea lor expresa în legislatia concurentiala conduce din nou la un tablou eterogen. Bulgaria si Italia, de exemplu, mentioneaza doar trei practici anticoncurentiale incriminabile, în timp ce la extrema cealalta stau tari precum Brazilia, Ungaria, Indonezia, Kazakstan, Malta, Spania, Tanzania sau Tailanda care reglementeaza expres opt forme de practici anticoncurentiale (cartelul, abuzul de pozitie dominanta, controlul fuziunilor, preturile de ruinare, preturile discriminatorii, întelegerile exclusive, directori prezenti în doua sau mai multe borduri de administratie al unor companii concurente (engl. interlocking directorates) si altele). Preturile de ruinare, preturile discriminatorii si întelegerile exclusive pot fi încadrate în categoria abuzului de pozitie dominanta, însa prezentarea lor separata se justifica datorita instrumentelor diferite de analiza si control aplicate în jurisdictiile lumii.