Fluctuațiile Activității Economice

1. CICLICITATEA ECONOMICĂ. TIPURI DE CICLURI ECONOMICE ŞI FAZELE ACESTORA

Evoluţia fluctuantă este o caracteristică a vieţii economice din cele mai vechi timpuri. Dacă până la generalizarea economiei de piaţă fluctuaţiile erau determinate, în general, de cauze naturale, sociale (exogene), după aceea a apărut un nou tip de fluctuaţii - variaţiile ciclice - cauzate de factori din sfera economicului, care îşi au originea în viaţa economică.

Teoria economică a evidenţiat, în acest sens, următoarele tipuri de fluctuaţii: sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.

Fluctuaţiile sezoniere se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. De exemplu, pe parcursul unui an, sub influenţa unor factori naturali – climaterici, volumul producţiei, al ocupării, al activităţii economice, în general, cunoaşte fluctuaţii în agricultură, construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. De asemenea, s-a constatat că în perioadele care premerg unor sărbători religioase sau laice, au loc creşteri ale vânzărilor, producţiei industriale şi a transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosirea factorilor de producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai scurte sau mai lungi, reduceri ale desfacerii şi producţiei, ale gradului de ocupare etc.

Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite, decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.

Variaţiile ciclice, deşi sunt repetabile, nu pot fi încadrate în termene fixe. Ele se caracterizează prin creşteri cumulative ale producţiei, ale venitului, ale folosirii forţei de muncă, ale investiţiilor, urmate de stagnări sau descreşteri cumulative ale aceloraşi indicatori.

Ciclicitatea activităţii economice desemnează un mod specific de evoluţie a activităţii economice în mod ondulatoriu, adică, periodic, activitatea economică trece prin faze ascendente sau descendente şi aproximativ în aceeaşi succesiune.

Ciclul economic reprezintă acea perioadă de timp care separă două crize economice, sau perioada ce se scurge de la începutul unei crize până la începutul crizei următoare.

Cercetarea ştiinţifică în domeniul economic a identificat mai multe tipuri de cicluri economice:

a) cicluri economice lungi sau seculare (cicluri Kondratieff, după numele economistului rus, Nicolas Kondratieff, care le-a studiat primul în anul 1935), cu o durată de 40-60 ani;

b) cicluri economice decenale (cicluri Juglar, după numele economistului francez care le-a studiat în anul 1860), cu o durată de la 4-5 ani până la 10-12 ani; se mai numesc şi cicluri ale afacerilor;

c) cicluri economice scurte, cu o durată de la 6 luni la 3-4 ani (exemplu: ciclul inflaţionist şi ciclul variaţiei stocurilor etc.).

Ciclul scurt (kitchin) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a aproximativ 40 de luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii.

Ciclul scurt se încadrează în ciclul mediu (Juglar) între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii sau contracţiei caracteristice ciclului Juglar.

Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie două cicluri scurte şi 4 cicluri scurte în cazul ciclurilor Kondratieff cu o durată medie de 10 ani. Ciclurile scurte (kitchin) au două faze: expansiunea şi încetinirea activităţii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice.

Ciclurile economice lungi au ca bază materială cercetarea ştiinţifică şi tehnologică în strânsă legătură cu schimbările structurale din economie; la 40-60 de ani s-a constatat că au loc mari mutaţii în modul tehnic de producţie şi în structura principalelor ramuri ale economiei şi îndeosebi ale industriei.

Modul tehnic de producţie desemnează nivelul calitativ şi caracteristicile de ansamblul ale factorilor de producţie, atât ale factorilor clasici, tradiţionali cât şi ale neofactorilor. Un mod tehnic de producţie exprimă un tip calitativ determinant al raporturilor om-mediu, o stare definitorie şi de lungă durată a combinării şi calităţii factorilor de producţie.

Pe parcursul unui ciclu lung se disting două faze de evoluţie: una ascendentă şi alta descendentă, fiecare cu o durată de 20 – 30 ani.

În faza ascendentă, descoperirile tehnice, tehnologice, inovaţiile determină un proces investiţional intens, ceea ce atrage după sine o creştere a cererii agregate, deci o creştere a producţiei, folosirea integrală a capacităţilor existente, o creştere a gradului de ocupare a populaţiei, însoţite şi de o creştere a rentabilităţii activităţii economice.

Faza descendentă apare atunci când modul tehnic de producţie generalizat dă semne de epuizare a eficienţei (o scădere a randamentului, a ratei profitului şi, deci o stagnare a activităţii economice generale), ceea ce impune o intensificare a preocupărilor pentru cercetarea ştiinţifică aplicativă (tehnologică) care să scoată economia din starea de stagnare şi să asigure instaurarea unui nou mod tehnic de producţie bazat pe anumite ramuri noi care determină o creştere a investiţiilor, precum şi o creştere a cererii de bunuri investiţionale. Această creştere atrage după sine creşterea producţiei în sectoarele care produc asemenea bunuri şi odată cu aceasta şi o creştere a gradului de ocupare a forţei de muncă, a veniturilor, deci şi o creştere a cererii de bunuri de consum. Aceasta determină o nouă fază ascendentă a unui ciclu lung până la epuizarea eficienţei noului mod tehnic de producţie

Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente. Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul şi rolul omului în activităţile economice, în special în producţie.

Acestei crize structurale îi sunt caracteristice nu atât modificările din cadrul economiei, privite prin prisma structurii pe ramuri, cât mai ales modificările în structura subramurilor. Au loc de asemenea, modificări importante în conţinutul şi structura calificărilor profesionale, în structura consumului populaţiei.

În perioada actuală, ramurile noi care cunosc o creştere deosebită sunt:

4 producţia de echipamente electronice şi de calcul;

5 producţia de echipamente radio, TV şi mijloace de informare;

6 producţia de echipamente medicale etc.