Globalizarea și Regionalizarea Investițiilor Străine

Investitiile străine pot fi definite ca totalitatea cheltuielilor efectuate în scopul creării, achizitionării de noi fonduri fixe, perfectionării sau reconstruirii fondurilor fixe existente, pentru o perioadă de timp, reprezentând de asemenea un adaos la capitalul sau patrimoniul deja existent.

Investiţia străină directă este definită ca investiţia care implică o relaţie pe termen lung reflectând interesul şi controlul de durată al unei entităţi rezidente într-o economie (persoană fizică sau juridică) asupra unei unităţi economice rezidentă într-o altă economie. Rezultă deja că investiţia străină directă (ISD) nu este neapărat apanajul

corporaţiei transnaţionale (CTN), ea putând fi făcută şi de către o persoană fizică,

precum şi de către o companie care se află în prima sau a doua fază a procesului de

transnaţionalizare.

Fluxurile investiţionale ataşate ISD-urilor se compun din:

- capitalul vărsat pentru cumpărarea de acţiuni la o unitate economică din străinătate;

- profiturile reinvestite (proporţional cu participarea la capitalul social) obţinute din activitatea în străinătate;

- împrumuturile în cadrul firmei (în principal credite acordate filialelor din străinătate de către compania-mamă).

Factorii determinanţi ai creşterii rapide a investiţiilor străine directe sunt:

-liberalizarea politicilor în domeniu;

-implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini;

-achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei;

-noile tehnologii, care facilitează transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi

-organizarea managementului firmelor implantate la mari distanţe.

Producţia internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de fabricaţie internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi dezagregarea proceselor de producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs naţional către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi produs.

Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi pieţe.

O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , instalaţiile de producţie străine pot oferi avantaje deosebite.

În primul rând, firma ar putea obţine economii de cost,concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a.

În al doilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă.

În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific ţării respective.

În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel internaţional.

În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local.Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei, înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel,decât să accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de a opera pe cont propriu în ţara respectivă.