Instituții Monetare Centrale ale Uniunii Economice și Monetare

1. Institutul Monetar European

Bazele Institutului Monetar European au fost puse încă din 1964, prin constituirea Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale ale Comunităţilor Europene, care în scurt timp a devenit agenţia centrală pentru coordonarea politicii monetare în Uniunea Europeană. Deoarece băncile centrale în ţările de origine aveau grade diferite de autonomie în cadrul structurilor instituţionale, acest comitet a avut de la început o poziţie destul de puternică şi independentă în familia organismelor Comunităţii Europene.

Odată cu 1 iulie 1990, când a fost demarată etapa liberalizării circulaţiei capitalului în majoritatea statelor membre, poziţia Comitetului s-a întărit, mai ales în ceea ce priveşte urmărirea guvernelor în a contribui la păstrarea stabilităţii monetare, în cadrul unei mobilităţi accentuate a capitalurilor în Europa. În acest scop i s-a adăugat un serviciu de cercetare economică, iar odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht, Comitetul a fost transformat în Institutul Monetar European. Deşi odată cu 1 ianuarie 1999, Institutul Monetar European a încetat să mai existe, funcţia lui fiind de a pregăti funcţionarea Băncii Centrale Europene, considerăm importantă analizarea lui din mai multe puncte de vedere, ca instituţie existentă.

În cadrul structurii organizatorice şi funcţionale se remarcă Consiliul IME. El este organul de decizie, fiind format din guvernatorii băncilor centrale din Uniunea Europeană. El este condus de un preşedinte, care, ca regulă, s-a convenit a nu proveni din băncile centrale şi de un vice-preşedinte care însă este unul din guvernatorii băncilor centrale. Preşedintele, numit la propunerea Consiliului pe trei ani, trebuie să aibă acordul consultativ al Parlamentului European şi al Consiliului EcoFin. Şedinţele IME se ţin cel puţin odată pe lună, iar deciziile se iau pe bază consensuală, însă, în cele mai multe cazuri, ele trec pe baza unei majorităţi. În cadrul Consiliului fiecare ţară are un vot, situaţie care se păstrează şi în succesoarea IME, Banca Centrală Europeană. La sfârşit de an se elaborează un raport anual, care se trimite Consiliului de Miniştri, Parlamentului European şi Comisiei Europene.

Organizatoric, IME cuprinde un secretariat general şi un departament economic, care împreună răspund de pregătirea sistemului european al băncilor centrale pentru trecerea la moneda unică europeană. Preşedintele consiliului este şeful personalului, care în cea mai mare parte provine de la băncile centrale europene, dar a căror independenţă şi transparenţă în rapoarte este o condiţie de bază în funcţionarea IME. Funcţiile IME sunt stabilite într-un protocol separat, parte a Tratatului de la Maastricht, şi care se centrează în principal pe rolul Institutului de pregătire a Uniunii Monetare şi de precursor al Băncii Centrale Europene.

Din această trăsătură generală derivă următoarele sarcini majore:

1. să întărească cooperarea între băncile centrale europene;

2. să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre, în scopul asigurării stabilităţii preţurilor;

3. să monitorizeze funcţionarea Sistemului Monetar European;

4. să organizeze consultări privind competentele băncilor centrale şi asupra situaţiilor care ar afecta stabilitatea instituţiilor financiare şi a pieţelor;

5. să preia sarcinile Fondului European de Cooperare Monetară care se dizolvă, (modalităţile concrete de dizolvare sunt cuprinse în Statutul IME);

6. să faciliteze folosirea ECU şi să urmărească dezvoltarea sa, inclusiv să asigure o funcţionare cât mai lină a sistemelor de clearing pe ECU .

De asemenea IME are sarcina de a pregăti sistemul băncilor centrale europene pentru noile schimbări şi anume:

să pregătească instrumentele şi procedurile necesare pentru realizarea politicii monetare unice în a treia etapă a integrării;

să promoveze armonizarea, acolo unde este necesar, a regulilor şi practicilor referitoare la colectarea, prelucrarea şi distribuirea informaţiilor şi datelor statistice în domeniile de competenţă;

să pregătească regulile de funcţionare ce vor fi trasate băncilor centrale în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale;

să promoveze eficientizarea transferurilor externe;

să supravegheze pregătirile tehnice ale introducerii bancnotelor Euro.

În afara acestor funcţii principale, IME a avut şi alte funcţii anexe, rezultate din calitatea sa de supervizor al modului de funcţionare a Sistemului Monetar European şi a circulaţiei ECU/Euro. Până la introducerea monedei unice, băncile centrale naţionale îşi menţin suveranitatea asupra politicilor monetare în cadrul legal, dar statele membre au obligaţia adaptării continue a legislaţiei şi în domeniul monetar, astfel încât trecerea la a treia etapă să se facă în cele mai bune condiţii. Un element de mare importanţă în pregătirea acestei treceri este, într-un mod oarecum surprinzător, câştigarea unei independenţe depline a guvernatorilor băncilor centrale, inclusiv în calitatea lor de membri ai Consiliului Institutului Monetar European. Spre exemplu, de la 1 ianuarie 1994 nu s-a mai permis finanţarea monetară a deficitelor guvernamentale de către băncile centrale.

IME dă o importanţă mare consultărilor regulate între băncile centrale, cum ar fi analiza efectuată la sfârşitul anului pentru inventarierea obiectivelor pe anul următor, fapt ce ajută băncile să-şi compatibilizeze obiectivele de integrare monetară.