Motivația personalului în întreprindere

Cap. I Introducere – concepte motivaţionale

Ce este motivaţia? „Unui om este mult mai uşor să-i dezvolţi calităţile decăt să-i înlături defectele”. An acest sens, “cultivă-i omului calităţile, ca să-şi inunde defectele”. Cuvântul motivaţie este cel mai adesea folosit pentru explicarea comportamentului oamenilor. Succesele unui sportiv se spune ca sunt datorate motivării sale ridicate, în timp ce un student care evită munca (sub forma efortului intelectual şi al atitudinii participative la actul de transfer şi aprofundare de cunoştinţe si informaţii), se spune că nu este motivat (sau că este motivat să nu muncească).

Motivarea angajaţilor este problema numărul unu cu care se confruntă astăzi mediul economic.

Angajaţii de astăzi, nu mai sunt interesaţi să lucreze ore suplimentare, să fie punctuali, sunt lipsiţi de personalitate. Vechea credinţă era că dacă plateşti oamenii în mod corespunzator, ei vor fi motivaţi să muncească. Totuşi, astăzi s-a realizat că oamenii nu lucrează doar pentru bani, ci şi pentru a fi satisfăcuţi de ceea ce fac. Motivarea este o parte importantă a procesului de management.

Motivatia, moralul si satisfacerea (implinirea) nevoilor angajatilor se intrepatrund si, impreuna cu productivitatea, sunt subiectele cel mai mult studiate. De cele mai multe ori, cercetatorii incep un studiu gandindu-se la cateva obiective inguste ca arie de cuprindere dar, dupa ce cercetarea subiectului se dezvolta si se contureaza, cercetatorii realizeaza ca, atat obiectivul, cat si cercetarea ar putea fi generale. Acelasi lucru s-a intamplat si cu multe din cercetarile intreprinse in domeniul muncii si al relatiilor de munca.

Motivaţia poate fi definită drept un ansamblu de mobiluri interne (trebinţe, atracţii, emoţii, interese, idealuri) devenite conştiente sub forma scopurilor şi năzuinţelor indivizilor.

Motivaţia este o rezultantă a interacţiunii cauzelor externe obiective şi subiective ce se exprimă într-o totalitate de mobiluri interne care orientează valoric individul în acţiunea de transformare a mediului, acţiune în care individul însuşi se transformă permanent şi pe sine.

Motivaţia este dublu condiţionată:

- pe de o parte de factorii de mediu, ca influenţe externe, care se manifestă direct asupra finiţei vii;

- pe de altă parte, de factorii interni, adică de condiţiile interne ale organismului uman care au o dinamică proprie şi care pot genera anumite modificări structurale şi funcţionale.

Un element esenţial care ajută la definirea conceptului de motivaţie este interesul, care mediază, ca factor selectiv, între nevoia obiectivă si comportamentul uman. El determină baza activităţii indivizilor şi reflectă o cerinţă socială obiectivă, imediată sau de perspectivă, născându-se astfel idealul şi aspiraţia.

Elaborarea unei imagini sintetice asupra motivaţiei în muncă nu este posibilă fară depăşirea viziunii pur pshihologice sau psiho-fiziologice asupra structurilor motivaţionale.

În funcţie de subiectul de bază al cercetărilor întreprinse, teoriile motivaţionale pot fi grupate în două mari categorii:

- teorii (modele) motivaţionale bazate pe studiul nevoilor umane;

- teorii (modele) motivaţionale bazate pe studiul comportamentului uman.

A motiva oemenii in munca lor inseamna a le rasplatii contributia la progresul organizatiei, dar mai ales de a dezvolta pentru ei insisi utilitatea data de dimensiunea subiectiva a muncii.

Cunoasterea motivelor nu ajuta doar la marirea eficientei actiunilor, la cresterea posibilitatii de explicare si predictie a comportamentului uman, ci si la descifrarea valorii morale a acestuia.

Cap. II Tipurile de motivaţie

Tipul de motivare desemneaza ansamblul de motivaţii, delimitate în funcţie de anumite criterii, folosite în mod repetat de manageri într-o optică specifică, care se bazează, conştient sau inconştient pe anumite ipoteze privind condiţionarea motivaţională a performanţelor salariaţilor firmei.

Există mai multe forme de descriere a motivaţiei, în funcţie de obiectul la care ne raportăm.

Astfel, în cazul în care ne raportăm la provenienţa sursei ce generează motivaţia, se definesc motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă.

Motivaţia intrinsecă (directă) este generată fie de surse interne subiectului motivaţiei, de nevoile şi trebuinţele sale, fie din surse provenite din activitatea desfăşurată. Caracteristica acestei motivaţii constă în obţinerea satisfacţiei prin îndeplinirea unei acţiuni adecvate ei. Spre exemplu, atunci când o persoană lucrează la un proiect deoarece este interesată de tema, practică un anumit sport pentru că se simte atras de el, citeşte sau învaţă din nevoia de a şti este motivaţie intrinsecă. În organizaţie, motivaţia intrinsecă apare în cazul determinării salariatului să se implice, să depună efort şi să obţină rezultate în cadrul firmei întrucat din aceste procese el obţine satisfacţii ce ţin de personalitatea lui.

Motivaţia extrinsecă (indirectă) este generată de surse exterioare subiectului sau naturii activităţii lui. Ea poate fi sugerată sau impusă de alte persoane sau de concursuri, de imprejurări favorabile sau nu. Spre exemplu, un student care elaborează un proiect pentru a obţine o notă de trecere, practicarea unui sport pentru a slăbi, constituie forme ale motivaţiei extrinseci. În organizaţie, motivaţia extrinsecă se întâlneşte în cazul promovării pe un post considerat doar ca sursă de venituri.

În cazul referirii la motivaţie ca fiind legată de unele trebuinţe imediate ale indivizilor, se pot defini motivaţia cognitivă şi motivaţia afectivă.

Motivaţia cognitivă este legată de nevoia salariatului de a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial. Se manifestă sub forma curiozităţii faţă de nou, de inedit, de complexitate, ca şi prin toleranţa ridicată faţă de risc. Denumirea de cognitivă este data de preponderenţa proceselor de cunoaştere, înţelegere. Prin mecanismele percepţiei, gândirii, memoriei şi imaginaţiei au loc, progresiv: explorarea, reproducerea, înţelegerea anumitor fenomene şi dorinţa de a crea ceva nou. Motivaţia cognitivă îşi găseşte satisfacţia în a explica şi a rezolva ca scopuri în sine. În organizaţie are în vedere latura, dimensiunea intelectuală a salariatului, axandu-se pe satisfacerea nevoilor individuale de a fi informat, a cunoaşte, de a opera şi “controla” mediul în care îşi desfăşoară activitatea.