ONU - diplomația preventivă și situațiile de criză

INTRODUCERE

Este ironic pentru ONU ca, la celebrarea celei de-a 50-a aniversari, declaratia Secretarului General privitoare la mentinerea pacii si securitatii internationale a avut teme ca retragere si astepari inferioare. In ianuarie 1995, Secretarul General a adus in discutie Agenda pentru Pace din 1992, declarand ca nici secretariatul Natiunilor Unite, nici Consiliul de Securitate nu erau in masura sa conduca operatiuni militare atat de complexe ca cele din Somalia si fosta Iugoslavie. Insusi Secretarul General a scris ca ONU “nu au capacitatea de a-si desfasura, comanda sau controla operatiunile si ar fi nebunesc sa incerce sa faca asta in momentul de fata, cand organizatia este in cautare de resurse si presata sa faca fata responsabilitatilor ce ii sunt incredintate de a crea si de a pastra pacea”. Aceasta a fost o recunoastere explicita a esecului operatiunilor militare complexe si a misiunilor ambitioase de mentinere a pacii in Somalia si Iugoslavia.

Intre 1989 si 1991, sfarsitul Razboiului Rece si nemaipomenita cooperare internationala aratata in Razboiul din Golf, erau in viziunea moltora semne ale unei noi ere de securitate colectiva, una in care Natiunile Unite puteau fi implicate active, ca manager militar. In timpul “exploziei de mentinere a pacii” ce a urmat aceste evenimente, cererile militare ale operatiunilor sponsorizate sau sanctionate de ONU au crescut semnificativ, si calitativ si cantitativ. Aceasta cresterea simultana a numarului operatiunilor, a marimii fortelor implicate si a complexitatii sarcinilor militare, a indemnat la o abundenta de studii si seminarii menite a imbunatatii capacitatile de conducere militara ale ONU. In recomandarile celor mai multe rapoarte centrate pe acordarea de resurse organizatiei s-a subliniat necesitatea conducerii acestor ambitioase operatiuni militare, iar in acelasi timp pastrarii integritatii si suveranitatii statelor membre.

Premisa acestor eforturi era aceea ca impasul Razboiului Rece, care a ingrozit Natiunile Unite timp de 45 ani, a impiedicat dezvoltarea unei capacitate a organizatiei de a controla efectiv operatiunile militare. Intr-o noua era a cooperarii, aceasta capacitate poate fi acum alimentata si pusa in aplicare, asa cum, cu siguranta, fondatorii organizatiei au intentionat. Oricum, esecurile unei ONU intarite, intr-o era a aprobarii unanime a Consiliului de Securitate, contrazice aceasta interpretare. Sistemul ONU este in mod firesc nefunctional in ceea ce priveste mobilizarea si controlul operatiunilor militare in zone periculose. Provocarile politico-militare ale acestor operatiuni cer o capabilitate de management ce este antitetica cu conceptul Natiunilor Unite de organizatie internationala bazata pe participarea voluntara a statelor natiune.

Daca cineva ar trebui sa descrie prezentul ca o era a securitatii colective, ar trebui sa recunoasca bineinteles ca si setul complex de relatii, care separa operatiunile militare profesioniste, face parte din statul natiune. Acestea sunt relatii politice, morale, functionale si legale si sunt caracterizate prin legitimitate, autoritate si de responsabilitate. Relatiile influenteaza puternic deciziile privitoare la structura fortelor, comanda, controlul si obiectivele militare. Aceste relatii, asa cum se aplica pentru mobilizarea fortelor militare, pentru comanda activitatii lor cu autoritate si pentru stabilirea directiilor si resurselor strategice, nu sunt caracteristici ale ONU. Fara ele, Natiunile Unite nu vor putea fi niciodata un manager bun al operatiunilor militare importante.

Acest articol prezinta teza conform careia ONU nu au capacitatea pentru astfel de management militar profesional si ca astfel de capacitate nu au fost “prezente, ci adormite” in timpul Razboiului Rece. De fapt, ONU este anti-profesionala in sens militar; cel mult poate conduce actiunile cvasimilitare si operatiuni limitate, cum ar fi observarea misiunilor si misiuni traditionale, neinsemnate de mentinere a pacii. Pasii recenti, urmati pentru profesionalizarea operatiunilor militare ale ONU au esuat, deoarece capacitatile militare ale ONU nu pot fi separate de natura sa politica. Pentru a-l parafraza pe Clausewitz, operatiunile militare ale Natiunilor Unite au caracteristica lor proprie, dar logica lor este cea a caracterului politic al ONU.

MANAGEMENTUL MILITAR PROFESIONIST

Data fiind natura indatoririlor militare, nu exista indoiala ca operatiunile militare complexe recent preluate de ONU cer management militar profesional.

De-a lungul timpului Natiunile Unite au abordat limitat problema operatiunilor militare care, datorita Razboiului Rece sau nu, au situat diferit institutiile caracteristice si limitarile politice. Natiunile Unite si operatiunile lor militare traditionale (misiuni de observare si mentinere a pacii) nu s-au intalnit accidental, ci in multe privinte au fost menite sa fie impreuna. Prin proceduri de management improvizat si ad-hoc, ONU a dezvoltat o doctrina militara bazata pe consimtamantul beligerantilor, functia pasiva a fortei militare si impartialitatea fortelor si actiunilor ONU.

Cateva caracteristici operationale s-au ivit in timpul evolutiei observarilor si misiunilor de mentinere a pacii. De exemplu, structura de forta a acestor misiuni va fi totdeauna influentata mult mai mult de sensibilitatile politice decat de cererile pur militare. In concluzie, comanda si controlul acestor actiuni militare ale ONU vor fi bazate pe privilegiile statelor nationale ce au trupe in serviciile ONU. In sfarsit, operatiunile insele (cu exceptia operatiunilor din Congo) se vor baza pe consensul si cooperarea partilor beligerante si nu se vor putea baza pe constrangere sau forta armata.