Piața unică, trăsătură esențială a integrării economice - model de integrare economică - UE

Piata unica este componenta esentiala a integrarii economice internationale si, totodata, mijlocul principal de realizare a scopurilor comune tarilor care o compun. Piata unica se concretizeaza in:

- lichidare tarifelor vamale in interiorul comunitatiilor integrate,

- libera circulatie a capitalurior si fortei de munca.

Avantajele economice care justifica existenta unei piete unice:

- stimuleaza cresterea productivitatii si a nivelului general de viata;

- concurenta fiind mai intense, consumatorii beneficiaza de preturi mai

scazute, precum si de o mai mare varietate de bunuri, de calitate superioara ;

- permite o productie de serie mare, ceea ce duce la scaderea costurilor de productie ;

- poate contribui la optimizarea investitiilor de capital ;

- permite folosirea mai rationala si eficienta a fortei de munca.

De aceea, atat CEE cat si celelalte organizatii ec integrationiste, de pe alte continente au pus in centrul preocuparilor si actiunilor lor piata unica, pe care o considera principalul element unificator, de progres.

Introducerea si dezvoltarea Pietei Unice în beneficiul tuturor cetatenilor: Piata Unica genereaza o mai buna ocupare a fortei de munca, sporeste libertatea individuala si este benefica consumatorilor, asigurând totodata un nivel ridicat al sanatatii si securitatii si al protectiei mediului.

Principalele avantaje şi raţiuni economice care justifică existenţa unei pieţe unice

pentru mai multe ţări sunt următoarele:

1. Permite o productivitate suplimentară a muncii sociale (creşterea nivelului

general de viaţă) –interesul de a produce mai ieftin şi mai bine;

2. Concurenţa este mai intensă, consumatorii beneficiază de preţuri mai scăzute

şi de o mare varietate de bunuri;

3. Permite o producţie de serie, ceea ce duce la scăderea costurilor de producţie

şi la creşterea profiturilor.

4. Contribuie la optimizarea investiţiilor de capital în echipamente de producţie

moderne care să contribuie la optimizarea capacităţilor de producţie.

5. Permite folosirea mai raţională şi eficientă a forţei de muncă, migrarea

liberă de capital fiind însoţită de migrarea forţei de muncă.

Principiile realizării pieţei unice:

1. Integrarea nu trebuie gândită în termenii abolirii frontierelor naţionale, ci în cei

ai lărgirii „comunităţii de interese”

2. Integrarea nu poate fi gândită (până în final) în termenii „regionalizare”

deoarece pentru a ajunge la raţionalizare economică trebuie să se facă apel la puterea

de organizare naţională.

Integrarea economică internaţională reprezintă procesul complex de adâncire a

interdependenţelor dintre economiile diferitelor ţări, proces care se concretizează în

formarea de grupuri regionale, subregionale, zonale etc., cu caracter economic,

urmărindu-se dezvoltarea colaborării economice dintre statele respective.

Întemeindu-se pe principiile dreptului internaţional, integrarea economică

internaţională presupune aderarea voluntară a statelor la modalităţi specifice de

conlucrare, caracterizate prin stabilitate în timp, cu structuri organizatorice proprii şi

care dispun de mijloace pentru realizarea obiectivelor urmărite.

La baza acestui proces stau numeroşi factori de ordin economic, social, politic,

istoric, dintre care cei mai importanţi sunt:

a) amplificarea interdependenţelor economice dintre state în perioada

postbelică;

b) progresul tehnico-ştiinţific şi tendinţele de mondializare a fluxurilor

economice;

c) creşterea rolului statului;

d) contradicţia dintre acumularea de capital şi creşterea capacităţilor de

producţie pe de o parte şi limitele pieţelor naţionale (de utilizare a acestui potenţial)

pe de altă parte;

e) accentuarea concurenţei pe piaţa mondială şi necesitatea coordonării

acţiunilor pentru promovarea intereselor economice ale ţărilor membre (ale

grupurilor economice participante la integrare).

Integrarea economică, de asemenea este un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane, care se bazează pe o treaptă calitativ nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor între economiile diferitelor state şi este determinată de un ansamblu de factori între care un rol esenţial îl are revoluţia

tehnico-ştiinţifică contemporană.

Principalele etape şi forme de integrare economică

Primele încercări de a crea uniuni vamale au existat între anii 1947-1950, de

exemplu: „Francital” (între Franţa şi Italia) „Fibenal” (între Franţa, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg) dar cu excepţia celei din cadrul „Benelux”-ului toate au eşuat.

Procesul de integrare a parcurs următoarele etape:

Prima etapă a procesului de integrare a avut o triplă evoluţie în Europa

apuseană, în Europa răsăriteană şi în America de Nord.

În Europa Occidentală prima organizaţie economică internaţională a fost

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului(CECO) înfiinţată în aprilie 1951 pe

baza planului Schumman (pe atunci ministru de externe al Franţei); ţările membre:

Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda.

În Europa Răsăriteană a luat fiinţă în 1949 Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) la care participau Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia şi URSS, Ungaria şi

România.

Pe continentul nord american s-a realizat o integrare economică între SUA şi

Canada.

A doua etapă a procesului de integrare a început la Roma în anul 1957 prin

semnarea a două tratate cu privire la Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

(EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană CEE cunoscută sub numele de

„Piaţa Comună”, la care participau aceleaşi ţări ca şi în cadrul CECO.

În 1960 a fost semnată Convenţia de la Stockholm (ca o reacţie faţă de constituirea CEE) prin care a luat fiinţă Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) între Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Suedia, ulterior

au mai aderat Finlanda, Irlanda, Lichtensthain.