Plăți efectuate prin intermediul cardurilor bancare

Este unanim acceptat că locul de naştere al cardurilor a fost în Statele Unite ale Americii. O primă referire la acest nou instrument de plată a fost facută în lucrarea “Looking Backward” apărută în 1880, a scriitorului american Edward Bellany, care imginase deja că în anul 2000 banii vor fi înlocuiţi cu carduri având o valoare predeterminată, ce ar permite titularilor lor să obţină un credit.

Data de naştere a cardurilor este anul 1914, când compania “General Petroleum of California”, devenită apoi “Mobil Oil”, emite un credit-card pentru angajaţii săi şi pentru câţiva clienţi selecţionaţi cu grijă. Pe cardul emis, ce se prezenta sub forma unei plăcuţe metalice, erau înregistrate informaţii referitoare la fiecare client ce dispunea de o linie de credit.

Din perspectiva serviciilor oferite, cardurile au cunoscut mai multe etape de dezvoltare:

a) În prima etapa cardul era folosit doar pentru retragerea de numerar din conturile bancare. Datele de pe card erau transmise telefonic, acceptarea se făcea după un anumit interval de timp în care se verificau la bancă datele comunicate şi dacă nu era vorba despre un card fals, furat sau expirat.

b) A doua etapă este legată de apariţia pistei magnetice, eliminându-se astfel etapa de citire şi transmitere telefonică a datelor şi receptarea telefonică a acceptării. Pe banda magnetică se pot include aproximativ 200 de caractere ce pot fi citite doar de echipamente specializate (ATM – uri, POS – uri).

c) A urmat etapa cardurilor duale care foloseau atât pista magnetică cât şi un microprocesor (cip) ceea ce a presupus adaptarea terminalelor electronice pentru a putea “citi” atât informaţiile înscrise pe banda magnetică cât şi informaţiile înmagazinate în cip.

d) A patra etapă o reprezintă cardurile care prezintă numai microprocesorul.