Politica agrară din Uniunea Europeană

Introducere

Agricultura a constituit cel mai important domeniu de activitate în primul deceniu de activitate al comunităţii.

Acest domeniu a constituit a fost acela în care s-au înregistrat primele eşecuri în integrarea comunitară. Sistemul preţurilor intervenţioniste şi al preţurilor de referinţă, precum şi reglementările de piaţă au dus la rezultate absurde, contrare scopurilor urmărite de politica agricolă.

Preţurile produselor au crescut spectaculos, ajungându-se ca produsele europene să depăşească cu mult preţurile pe piaţa mondială.

Subvenţiile primite de agricultori au ajuns la sume exorbitante.

Politica Agricolă Comună este printre primele politicii comune adoptate de Uniunea Europeană.

Sunt două motive care au condus la apariţia acestei politici şi anume:

- Nevoia unei „fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentelor produselor lor;

- O anumită temere faţă de situaţia în care forţa de muncă eliberată din agricultură ca urmare a mecanizării n-ar fi putut fi absorbită în acelaşi ritm de celelalte sectoare ale economiei, caz în care veniturile agricole ar fi scăzut şi mai mult comparativ cu cele din industrie.

Dezvoltarea unei viziuni comune la nivel european, de protejare a veniturilor fermierilor s-a considerat că ar fi putut preveni o astfel de situaţie. Astfel conjunctura economică, împreună cu voinţa politică au dat naştere politicii agricole comune. Prima reflectare a acesteia se regăseşte în Tratatul de la Roma.

Cap I. Evoluţia Politicii Agricole Comune

I.1 Începutul evoluţiei Politicii Agricole Comune

Istoricul Politicii Agricole Comune începe în anul 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea Comunităţii Economice Europene de către cele şase state (Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), care în 1952 înfiinţaseră Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Reglementările de politica agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 al tratatului de la Roma (în prezent articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam). Astfel articolul 38 (actual 32) stabileşte că „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 actual) fixează obiectivele politicii agricole comune şi anume:

- Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţiei agricole şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, în special a forţei de muncă;

- Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;

- Stabilizarea pieţelor;

- Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori.

Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştri agriculturii din cele şase state semnatare ale tratatului s-au întâlnit la Stressa (Italia) pentru a se pune de acord supra modului de transpunere în practică a politicii agricole stabilind trei principii care să guverneze PAC, respectiv:

• Principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără restricţii;

• Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţie internă;

• Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun.

Odată stabilite aceste principii, Comisiei i-a revenit responsabilitatea de a detalia măsurile de politica agricolă comună. „Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt, vicepreşedintele Comisiei şi responsabil pentru agricultură.

Mecanismul consta, în linii mari, în protejarea veniturilor producătorilor agricoli prin intermediul preţurilor şi anume, prin instituirea unui nivel ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţa străină, combină, pentru anumite produse, cu unificarea preţurilor interne, respectiv, fixarea de preţuri comune însoţită de un mecanism de susţinere a nivelurilor acestora. Întrucât preţurile interne erau ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prin subvenţii. Măsurile comune aveau să fie finanţate dintr-un buget comun, piaţa agricolă a Comunităţii devenind în acest fel o construcţie solidă, cu evoluţii independente de tendinţele pieţelor internaţionale.

Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu în 1961, iar detaliile au fost negociate în anul următor, astfel încât politica agricolă comună a intrat în vigoare în 1962 şi a început să funcţioneze efectiv în anul 1964, când s-au făcut primii paşi în uniformizarea preţurilor. Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a preţurilor au fost cerealele (1964), urmate de lactate, carnea de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase şi uleiul de măsline.

Pentru alte produse precum: carnea de porc, carnea de pui, ouă, fructe şi legume, vin s-au adoptat măsuri de creare a unei pieţe unice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import) fără unificarea preţurilor.

Treptat, măsurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate şi asupra altor produse precum carnea de miel, peşte, tutun, flori, ajungând până în prezent ca circa 90% din producţie agricolă a Uniunii Europene să fie reglementată într-un fel s-au altul prin măsuri comune.

Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grâu, unt şi carne de vită) care la rândul ei s-a transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea exponenţială a cheltuielilor agricole.

Anii 80 au adus unele schimbări, din acre cea mai importantă a fost introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul producătorilor la veniturile garantate, funcţie de un nivel maxim al producţiei. Într-o primă etapă au fost introduse cote la cereale, produse lactate şi zahăr.