Politica comercială a Uniunii Europene

INTRODUCERE

Politica comercială comună reprezintă astăzi nu numai instrumentul pentru punerea în aplicare a consultării bilaterale, regionale și multilaterale a UE în probleme comerciale, ci și un vehicul strategic în promovarea și protecția așa-numitelor valori non-comerciale cu mult dincolo de granițele UE, prin includerea unor standarde europene ridicate în probleme de mediu, de muncă și sociale în noile instrumente de negociere comercială.

Transformarea politicii comerciale comune dintr-un sector de intervenție ce are ca principal reglementarea barierelor tarifare la exportul de import către un canal privilegiat de orientare a guvernanței globale în materie comercială se datorează în esență a trei factori, legați de o conexiune mai mult decât evidentă a consecințelor: globalizarea relațiilor internaționale; noutățile Tratatului de la Lisabona ; instrumentele de negociere de nouă generație.

Comerțul internațional, după cum se știe, reprezintă o pârghie decisivă pentru prosperitatea și competitivitatea întregului continent european.

De-a lungul deceniilor, Uniunea a țesut treptat o rețea densă de relații comerciale diversificate la scară globală.

Concertarea bilaterală și regională, mai precis, a înlocuit-o de fapt pe cea multilaterală din cadrul OMC, sediul natural al negocierilor comerciale internaționale, în prezent blocate din motive eminamente politice, așa cum se va arăta mai târziu.

Cu toate acestea, și în această direcție, Uniunea Europeană a desfășurat și continuă să desfășoare o activitate esențială de orientare a dezbaterii transnaționale către redresarea centralității forumului OMC, sprijinind cu tărie o reformă a întregului sistem care este acum urgentă.

În ceea ce privește profilul instituțional al UE, nu există nicio îndoială că atenția savantului care abordează studiul științific al disciplinei trebuie să se concentreze în primul rând pe evoluția sistemului de competențe al actualei Uniuni Europene, pivot în jurul căruia se învârte funcționarea întregului sector. După cum se știe, Uniunea Europeană își bazează acțiunea pe o serie de politici care corespund unui număr cât mai mare de sectoare de intervenție.

În implementarea acestor politici, folosește instrumentele care sunt puse la dispoziție de tratate în cadrul competențelor lor, astfel cum sunt definite la articolele 2-6 din TFUE : jurisdicție exclusivă (articolul 3 din TFUE); competență comună (articolul 4 din TFUE); competența de a oferi orientări pentru coordonarea politicilor statelor membre (articolul 5 din TFUE); competența de a sprijini, coordona și finaliza acțiunea statelor membre (articolul 6 din TFUE). Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) recunoaște, de asemenea, competența UE de a defini și implementa politica externă și de securitate comună (PESC) ), inclusiv definirea progresivă a unei politici comune de apărare (art. 24) .

Competența exclusivă se referă la acele domenii în care numai UE poate adopta acte cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic; Pe de altă parte, statelor membre li se permite să intervină numai cu autorizație prealabilă sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

Competența partajată include domeniile în care UE și statele membre dețin în comun puterea de a adopta acte cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic, dar statele membre pot acționa numai în măsura în care Uniunea renunță să intervină mai întâi .

Celelalte competențe sunt unite în mod convențional în genul de complementare: Uniunea nu poate interveni decât pentru a sprijini acțiunea statelor membre, întrucât nu poate proceda la armonizarea legislațiilor și reglementărilor naționale . Ei bine, politica comercială comună, subiectul acestei teze, aparține categoriei competențelor exclusive ale Uniunii.

După cum se va arăta mai târziu în prezenta lucrare, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, domeniul de aplicare al art. 207 din TFUE a fost extins și la investițiile străine directe, la schimbul de servicii și la aspectele comerciale ale proprietății intelectuale, care reiese în mod clar din formularea definitivă a regulii, raportată mai sus. Cu toate acestea, nu este posibil să se izoleze de primul paragraf al art. 207 o definiție completă a unei politici comerciale comune. Cu toate acestea, avizul menționat mai sus 1/78 al Curții pare foarte clar în indicarea necesității unei interpretări ample și extinse a noțiunii, care nu se limitează la gama tradițională de instrumente ale comerțului internațional, de natură tarifară, dar care mai degrabă îmbrățișează, într-o logică atotcuprinzătoare, și o serie întreagă de domenii (acum) indispensabile ale intervenției legislative și de reglementare.

Lucrarea este împărțită în trei capitole: un prim capitol introductiv, care conține cadrul general al subiectului, o scurtă trecere în revistă istorică a etapelor evolutive ale politicii comerciale comune și principalele referințe de reglementare în cadrul cărora va avea loc analiza; un al doilea capitol, dedicat politicii vamale ale Uniunii Europene,ce sunt acestea si ce reprezintă aprofundând in detaliu toate aspectele și cel de-al treilea capitol care reprezintă prezentarea relațiilor economice dintre Uniunea Europeană și Rusia: înainte și după criză.

În ultimii ani, mass-media au vorbit din ce în ce mai mult despre un „război comercial” pentru a se referi la relațiile economice conflictuale ale Rusiei cu UE; în realitate, situația actuală este consecința unei serii de probleme de natură pur politică care au marcat începutul crizei și care au cedat ulterior sancțiunilor și contra-sancțiunilor, ajungând să destabilizeze puternic relațiile Rusiei cu țara noastră.