Politica Europeană în Domeniul Concurenței

CAP. I. POLITICA EUROPEANĂ ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

1.1. Introducere

Politica concurenţială este una dintre cele mai vechi politici şi s-a dezvoltat în mod considerabil de-a lungul anilor. Este de asemenea una dintre politicile cu cele mai concrete, cu rezultate uşor vizibile.

Politicile comune reprezintă şi sunt asimilate, de fapt, substituirii, prima modalitate evidenţială de exercitare a competenţelor UE. În acest context, competenţele naţionale sunt transferate la nivel suprastatal.

Cealaltă modalitate de exercitare a atribuţiunilor UE, armonizarea, are în vedere menţinerea competenţelor naţionale, totul pe fondul unor apropieri legislative în domenii şi sectoare concrete ale vieţii economico sociale.

Politicile comune constituie un ansamblu de reguli, măsuri, linii de acţiune şi conduită propuse şi adoptate de către instituţiile comunitare europene, ce susţin atât integrarea economică, cât şi pe cea politică.

Ca tipologie , aceste politici îmbracă trei forme de prezentare:

1) Politici comune orizontale, numite şi generale, care afectează în mod egal modul de manifestare a activităţilor în toate statele membre. Aici se include politica socială, cea concurenţială, în domeniul mediului.

2) Politici comune sectoriale, ce se focalizează pe sectoare bine delimitate ale economiilor naţionale ale statelor membre, cum ar fi cele din domeniul industrial, agricol al transporturilor, al energiei.

3) Politici comune externe, care se preocupă de relaţiile Uniunii Europene cu state terţe, precum şi politica comercială sau politica de sprijinire a dezvoltării multidimensionale.

În final, se urmăreşte dezvoltarea competenţelor comunitare, în special a celor ce revin Comisiei Europene, mai mult decât a celor naţionale ale statelor membre.

Acest lucru este demonstrat şi de sporirea numărului de domenii asupra cărora se exercită competenţele comunitare (deci asupra cărora se aplică politicile comune).

Dacă la origine, numai trei domenii făceau obiectul exercitării acestor competenţe şi anume: politica agricolă, politica comercială, politica în ramura transporturilor, prin actul unic European un număr de cinci domenii noi se adaugă în portofoliul de competenţe European: politica monetară, politica socială, politica ambientală, politica de coeziune economică şi socială, politica de cercetare - dezvoltare.

Raţiunea principală de a fi a politicii în domeniul concurenţei (PDC) este determinată de faptul că piaţa nu poate, în mod natural, să funcţioneze normal, fiind necesare intervenţii din afară, care să-i asigure o evoluţie corespunzătoare.

Este bine cunoscut rolul fundamental jucat de piaţă şi concurenţă în garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii optime a resurselor şi în oferirea unei motivaţii puternice privind creşterea eficienţei şi a nivelului tehnic şi calitativ al producţiei.

Totodată, principiul economiei de piaţă deschise nu implică existenţa unei atitudini pasive faţă de modul de funcţionare al pieţelor, ci dimpotrivă, impune menţinerea unei vigilenţe constante, pentru a permite mecanismelor pieţei să funcţioneze corect.

Acest lucru devine cu atât mai necesar în actualul context mondial, al globalizării, caracterizat prin adâncirea integrării la nivelul pieţelor.

Conform teoriei economice, creşterea concurenţei pe piaţă va conduce la o mai bună alocare a resurselor, ca urmare a faptului că preţurile bunurilor şi serviciilor vor tinde către nivelul costurilor marginale. În condiţiile concurenţei perfecte, preţurile vor fi egale cu costurile marginale astfel încât profiturile vor fi zero.

Ca atare, producătorii vor avea tendinţa să intervină pentru a-şi creşte profiturile, prin iniţierea unor măsuri care să ducă la restrângerea concurenţei. Într-o guvernare caracterizată prin „laissez-faire”, nu se va putea interveni împotriva unei asemenea opţiuni strategice.

Factorii care au contribuit la introducerea de reguli în domeniul concurenţei sunt de natură diversă şi au variat în timp. Fără a încerca să facem trimiteri mult prea îndepărtate, trebuie să observăm că, primul set de reguli în domeniul concurenţei a fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890.

Măsurile au fost adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului al XIX-lea în legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor ferate, petrolului şi băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi politic.

În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea, reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi economice pe care aceasta le implică.

Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în cazul SUA) după al doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiari-industriali, care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări.

Din motive similare, prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi reglementări privind controlul concentrărilor.

În cazul Comunităţii Europene, regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că restricţiile tarifare şi netarifare existente în cadrul relaţiilor comerciale dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri între companii din diferite ţări.

Conform reglementărilor comunitare, politica în domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară realizării pieţei interne. Scopul urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei unice, concurenţa nu este distorsionată”.