Proprietatea și Agenții Economici

1.1. Proprietatea. Concept, obiect, subiect.

Proprietatea reprezintă o relaţie între oameni, un contract social cu privire la bunurile materiale, spirituale şi de altă natură, existente în societate sau obţinute prin activitatea economică.

Proprietatea exprimă relaţii guvernate de norme sociale istoriceşte determinate, specifice diferitelor perioade istorice.

Pentru caracterizarea proprietăţii sunt importante realităţile sociale efective, manifestarea concretă a personalităţii umane în faptul social, indiferent de cauzele care le asigură existenţa: tradiţiile, raportările informale, mecanismele coercitive etc.

Ca raport social-economic real, proprietatea se caracterizează prin:

a) reprezintă o apropiere, o însuşire a unui bun fizic sau a unuia încorporat;

b) subiectul titularul exerc9ită atributele sale prin puterea proprie, el supunându-se doar legilor adoptate democratic;

c) el îşi realizează atributele în interesul său;

d) proprietate poate face acest lucru în măsura în care proprietarul îi transmite atributele respective în mod expres, acesta urmează să îşi exercite mandatul conform cu voinţa proprietarului.

Gestionarea obiectului proprietăţii constituie un drept esenţial al proprietarului. Ca urmare, structura internă a raportului economic actual de proprietate cuprinde:

a) aproprierea ca posesiune;

b) utilizarea obiectului;

c) dreptul de gospodărire, administrare şi gestiune;

d) dreptul de culegere al fructelor (uzufruct);

e) dreptul de dispoziţie asupra obiectului proprietăţii.

Toate acestea există în condiţiile respectului legii.

Înstrăinarea separată a anumitor atribute ale proprietăţii stă la baza altor relaţii economice: închiriere, arendare, concesionare, locaţie de gestiune etc.

Proprietatea cuprinde două elemente: obiectul proprietăţii şi subiectul proprietăţii.

Obiectul proprietăţii - se referă la bunurile existente sau create.

Subiectul proprietăţii - vizează indivizii, sociogrupurile şi organizaţiile economice (naţionale sau internaţionale).

1.2. Pluralismul formelor de proprietate. Libertatea economică şi iniţiativa economică.

Raporturile sociale de proprietate - complexe, diverse, dinamice - se caracterizează într-o multitudine de forme de existenţe:

a) proprietatea privată care poate fi: individuală şi asociativă, formă de proprietate ce deţine un rol preponderent în economiile de piaţă dezvoltate;

b) proprietate publică (de stat) prezentă în proporţii diferite de la o ţară la alta;

c) proprietate mixtă (privată şi publică) în care proprietate privată este preponderentă sau minoritară în raport cu cea publică şi care există în toate ţările lumii.

În prezent tinde să se extindă proprietatea mixtă multinaţională.

Multiplele forme de proprietate apărute în concordanţă cu cerinţele legilor obiective sunt compatibile. Criteriul esenţial al compatibilităţii multiplelor forme de proprietate cât şi al modificării raporturilor dintre ele, constă în creşterea eficienţei economice şi în modernizarea aparatului productiv al societăţii.

Oricare ar fi forma de proprietate, esenţial este să se dezvolte proprietatea individuală provenită din muncă - singura compatibilă cu manifestarea deplină a personalităţii umane, în sensul că indivizii să-şi însuşească şi să dipsună liberi de rezultatele muncii lor.

În cadrul proprietăţii, mai ales în cazul agriculturii, un rol important revine proprietăţii funciare - modalitate de deţinere a terenurilor de orice fel, indiferent de destinaţia şi de domeniul (public sau privat) din care face parte fondul funciar al ţării.

În evoluţia sa proprietatea funciară a cunoscut mai multe forme:

a) proprietatea funciară comună sau obştească care aparţine obştilor săteşti ce foloseau în comun anumite terenuri;