Relansarea și Reconversia Industrială prin Intermediul Politicilor de Amenajare Teritorială a Industriei în Cazul României

Introducere

Academicianul, Octav Onicescu, preciza faptul că „spaţiu este o componentă obligatorie a oricărei opere de construcţie, nu ca un simplu obiect, amorf, ci ca un element organizabil şi organizat, ca un adevărat sistem potrivit destinului sau complex.”

Amenajarea teritoriului are ca scop armonizarea la nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor regiuni ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. Amenajarea teritoriului reprezintă, deci, expresia spaţială a politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice ale societăţii.

Aşadar, planificarea teritoriului presupune valorificarea adecvată a randamentului economic şi natural, organizarea integrată a reţelelor de transfer de energie, informaţii, persoane, bunuri, construirea unei tehnologii avansate de infrastructură, dezvoltarea sistemului de localităţi, distribuţia echitabilă a locaţiei industriale şi a dotărilor social – culturale.

Şi, teritoriul României reprezintă spaţiul necesar acelui proces de dezvoltare durabilă şi, totodată, reprezintă o parte a avuţiei naţionale de care se bucură toţi cetăţenii statului. Activitatea de amenajare a teritoriului se exercită pe tot teritoriul României, pe baza principiilor: ierarhizării, integrării spaţiale şi coeziunii, la nivel judeţean, regional şi naţional.

O influenţă majoră asupra amenajării teritoriului o reprezintă şi diversitatea condiţiilor climatice, diversitatea patrimoniului, evoluţia demografică şi tendinţele economice. Acestea sunt caracteristici esenţiale pentru dezvoltarea spaţială europeană, dar şi a fiecărui stat în parte (inclusiv România). Tendinţele demografice au o mare importanţă în dezvoltarea economică a regiunilor. Această tendinţă a atras dupa sine schimbări importante în structura socio- economică, profesională şi în mediile rural şi urban a populaţiei, cu repercursiuni semnificative asupra întregii vieţi economice şi publice.

Un rol major în dezvoltarea economică şi urbană îl joacă şi marile întreprinderile, dar şi întreprinderile mici şi mijlocii. Se poate observa faptul că serviciile înlocuiesc tot mai mult producţia industrială, iar întreprinderile suferă transformări structurale cu consecinţe la nivelul întregii societăţi.

Încă din anii 1930, amenajarea teritoriului a fost o temă discutată de trei ţări şi anume: Marea Britanie care vedea prin amenajarea teritoriului ieşirea din criză a regiunilor cu o veche industrializare; Ialia urmărea reducerea disparităţilor dintre regiunea Mezzogiorno - agricolă şi săracă – şi regiunea de Nordul - puternic industrializată; iar, Uniunea Sovietică urmărea reducerea dezechilibrelor dintre partea asiatică şi cea europeană. Astfel, din aceste exemple rezultă faptul că preocupările politicilor de amenajare a teritoriului sunt: diminuarea disparităţilor regionale, dezvoltarea – inclusiv cea economică, şi scoaterea din criză prin reconversie a regiunilor industriale aflate în declin.

De-a lungul anilor au avut loc revoluţii industriale, prima s-a declanşat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea, mai întâi în Anglia, care a reuşit să menţină să se menţină ca prima putere industrială a lumii până la sfârşitul secolului al XIX-lea. A doua revoluție industrială are loc la sfârșitul secolului al XIX-lea datorită descoperirii de noi surse de energie, fapt ce a permis dezvoltarea unor ramuri industriale precum industria electrotehnică, chimică, a automobilelor.

Ca urmare a revoluţiei industriale s-a dezvoltat diviziunea socială a muncii, au apărut noi ramuri de producţie, noi centre şi oraşe industriale; au învins definitiv relaţiile de producţie capitaliste asupra celor feudale; s-a format burghezia industriala modernă, cele două clase sociale de bază ale socieăţii capitaliste. Iar, odată cu aceste consecinţe ale revoluţiei industriale s-a intervenit şi asupra amenajării teritoriului, acolo unde au fost create marile întreprinderi industriale, uzine sau centre de cercetare.

Capitolul 1. Industria

1.1. Industria – definiţie, concept

O industria este o ramură a producţiei materiale şi a economiei naţionale, care cuprinde totalitatea întreprinderilor (uzine, centrale electrice, fabrici, mine etc.) ocupate cu producţia uneltelor de muncă, cu extracţia materiilor prime, a materialelor şi combustibililor şi cu prelucrarea ulterioară a produselor obţinute.

Industria a devenit sectorul principal de producţie al ţărilor europene şi nord – americane în timpul revoluţiei industriale, care a răstrunat vechea economie negustorească şi agrar – feudală prin salturi rapide, succesive în tehnologie, aşa cum au fost inventarea motorului cu aburi, războiului mecanic de ţesut şi cuceririle tehnice şi tehnologice importante în producţia la scară mare a oţelului şi cărbunelui. Ţările industriale au adoptat o politică economică de tip capitalist. Căile ferate şi vapoarele cu aburi au început să lege pieţele foarte depărtat, dând posibilitatea noilor companii private să dezvolte niveluri de volum de afaceri şi bogăţie nemaiîntâlnită până atunci.

Industria se clasifică în:

• industrie grea, care se ocupă cu producerea mijloacelor de producţie;

• industrie uşoară, care se ocupă cu producerea mărfurilor de larg consum.

Un alt sens dat industriei este acela că defineşte o grupare de afaceri care folosesc aceeaşi metodă pentru generarea profitului, cum ar fi „industria cinematografică”, „industria construcţiilor de maşini” sau „industria cărnii şi a produselor din carne”, „industria minieră”. Se referă, de asemenea, la anumite ramuri şi o anumită zonă a producţiei concentrată pe fabricare, proces care implică mari investiţii de capital făcute mai întâi de a se obţine profituri.

În ştiinţele economice şi în planificarea urbană, termenul de industrial este sinonimul pentru modul de folosire intensivă al terenului destinat activităţilor economice care implică fabricarea şi producţia.

Schimbările de tehnologie ale secolului XX-XXI, datorită răspândirii tehnicilor high-tech, cât şi a transferul de la producţie la servicii, au schimbat profilul economic şi de identitate locală, lăsând în urmă suprafeţe distruse şi poluate, astăzi parţial abandonate. Restructurate, aceste vaste suprafeţe pot conduce la crearea unor medii de viaţă excepţionale. Conservarea şi reconversia particularităţiilor istorice sub forma de bunuri culturale şi artistice face parte din noua tendinţă de regenerare urbană cât şi ca strategie în atragerea de capital. Astfel, s-a apelat la reconversia industrială care constă în modificarea sau modernizarea obiectivului activităţilor unor întreprinderi sau a unor ramuri indusatriale.