România Interbelică și Chestiunea Capitalurilor Străine

I. Pătrunderea capitalurilor străine în economia românească în perioada interbelică

Procesul refacerii şi dezvoltării economiei naţionale s-a împletit strâns cu amplificarea rolului capitalului străin în economia românească postbelică. S-au depus eforturi pentru dobândirea capitalurilor din ţările fost inamice – capitaluri care erau prezente în România şi care ne erau datorate – şipentru reintegrarea lor sub egidă românească (cazul capitalului austro-ungar, german, etc). O parte foarte mare din aceste capitaluri, deja, însă, fusese preluată de Franţa, Anglia, Belgia, Italia şi numai un segment mai mic a fost preluat de buerghezia autohtonă.

Un moment însemnat l-a reprezentat Convenţia de la San Remo (1920) între Anglia şi Franţa. Aceasta stabilea că României îi vor reveni 51% din acţiunile fostelor societăţi germane şi austro-ungare, iar Angliei şi Franţei – 24,5%. Când s-au confiscat, însă, potrivit acrodului, acţiunile de la firmele din statele foste inamice, de către statul român, s-a văzut că aceste acţiuni erau deja camuflate în acţiuni aliate neutre şi chiar româneşti. Deci, nu se mai putea face nimic. Oricum, prin înlăturarea capitalului german şi austro-ungar au dobândit poziţii dominante capitalurilor anglo-olandeze şi franco-belgiene, alături de care capitalul american şi-a extins şi el influenţa.

Se dezvoltă şi poziţiile capitalului românesc. Bunăoară, în industria petrolieră, de la 6% în 1914, la 24,3% în 1921 din totalul capitalului investit în ramura petrolieră.

Cu toate măsurile luate de burghezia liberală spre a-şi lărgi, consolida şi dezvolta forţa economică, capitalul străin era pregnant în multe din ramurile economiei româneşti. În 1928, deţinea o pondere de 68% din capitalul societăţilor anonomie industriale şi 25% din capitalul societăţilor bancare. În industria minieră, după votarea Legii minelor, din 1924, deţinea 79%, industria metalurgică 70%, industria chimică peste 76%. Se pătrundea în economie şi pe calea întreprinderilor de stat, cumpărându-se participaţiile de rigoare.

II. Raportarea României la capitalul străin.

„PRIN NOI ÎNŞINE” / “PORŢI DESCHISE”

În raport cu capitalul străin din economia românească, prevalau doua concepţii, relativ în confruntare. Asemenea concepţii prezentau poziţii diferite în raport cu următoarele chestiuni:

- Necesitatea, căile şi modalităţile de dezvoltare a economiei naţionale;

- Atitudinea faţă de capitalul străin

- Încadrarea în chip avantajos a economiei româneşti în diviziunea internaţională a muncii şi relaţiile internaţionale

Cele două concepţii erau:

1. Concepţia „Prin noi înşine” – concepţie de sorginte şi esenţă liberală, care se sprijinea pe doi piloni importanţi din economie – BNR şi Banca Românească – care aveau capital românesc liberal şi urmărea „românizarea” (sub acest aspect, al capitalului) întreprinderilor cu capital străin, în sensul: capitalul românesc trebuia să deţină în orice firmă mai mult de 50,1%.

Această concepţie nu excludea participarea capitalului străin în economie, însă profitul trebuia să rămână, în cea mai mare parte, în România.

Timpul a dat dreptate, în bună masură, concepţiei liberale, printre ai cărei reprezentanţi s-au numărat: Vintilă şi Ionel Brătianu, Mihail Manoilescu, Ion Angelescu, Ion Gheorghe Duca, ş.a.

Ion Gheorghe Duca (1879 – 1933)

A fost un om politic liberal român, a deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie1933.

Născut în București, a intrat în Camera Deputaților română ca reprezentant al Partidului Național Liberal în 1908 și a servit ca ministru din1914. Numit ministru de externe în 1922, era un susținător al Micii Înțelegeri, formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia, cu scopul de a împiedica revizionismul Ungariei (care cerea retrocedarea Transilvania- obținută de România după Primul Război Mondial)

În calitate de ministru de externe, I. G. Duca, afirmase: "Oricare cunoaște politica românească [ ] știe că una din directivele fundamentale, directiva de la care de 40 de ani nimeni nu s-a abătut, în nici o împrejurare și față de nici o țară, este aceea de a nu se amesteca în politica internă a altor țări. Neamestecându-ne noi în politica internă a altora, am avut grijă ca și ceilalți să nu se amestece în politica noastră".