Salariul minim - argumente și implicații economice

Produsul muncii constituie rasplata naturala sau salariu muncii.(1) Dar nu intotdeauna acest principiu este respectat, patronii avand tot timpul tendinta sa isi plateasca angajatii cu mai putin decat acestia ar merita, prin efortul pe care il depun prin munca.

Un om trebuie intotdeauna sa poata trai din munca sa, iar salariul trebuie sa fie cel putin suficient pentru a-l intretine. Salariul trebuie sa fie in cele mai multe imprejurari, chiar ceva mai mare decat atat; altfel ar fi imposibil pentru muncitori, n-ar putea dura mai mult de o generatie.²

Pe piata muncii, la fel, ca pe orice alta piata, salariul este rezultatul interactiunii dintre cererea si oferta diferitelor abilitati si aptitudini, al negocierii libere dintre proprietarii resurselor si patroni. Indivizii, in urma serviciilor prestate, ca purtatori ai ofertei de munca, urmaresc a obtine cel mai bun pret. La randul lor, intreprinzatorii sunt interesati in a-si apropia acele calitati specifice necesare in activitatea de productie la un pret cat mai convenabil.

Salariul reprezinta in ultima instanta expresia contributiei pe care intreprinzatorii apreciaza ca o au salariatii, prin intermediul bunurilor realizate, la satisfacerea preferintelor anticipate ale consumatorilor. Daca, spre exemplu, consumatorii acorda o valoare mai redusa unui bun anume, toti factorii de productie care au concurat la obtinerea sa vor valora mai putin. Cu alte cuvinte, nu numai salariatul este cel care va primi un salariu mai mic, dar si intreprinzatorul va fi afectat deoarece profitul sau va fi redus substantial.

O rasplata generoasa a muncii este si un simptom al avutiei nationale. Pe de alta parte, traiul plin de lipsuri ale muncitorului sarac este simptomul firesc al stagnarii lucrurilor; iar starea lui de neagra mizerie, este simptomul regresului rapid.

Determinarea ratelor salariale nu se poate realiza decat pe piata. Nu exista nimic de felul unor rate salariale in afara pietei. In masura in care exista salarii, munca este tratata ca oricare factor material de productie, fiind vanduta si cumparata pe piata. Acel sector al pietei factorilor de productie in care se angajeaza forta de munca se numeste, de regula, piata a muncii.(2)

(1),(2) Adam Smith- Avutia natiunilor: cercetare asupra naturii si cauzelor ei; cap VIII Salariul muncii

Adam Smith (1723-1790) a intrat in istorie ca economistul epocii manufacturiere,. Prin “Avutia natiunilor”, Smith a incercat sa lamureasca probleme de natura teoretic-stiintifica, prin a caror abordare se incearca, pentru intaia oara in gandirea economica, sa se cerceteze, intr-un tot inchegat, intreg sistemul de categorii si legi economice ale modului de productie capitalist. Acesta formeaza pentru intaia oara teza dupa care munca este creatoare de valoare in orice ramura de productie s-ar cheltui si indiferent de valoarea de intrebuintare in care s-ar exprima.

Ca si in cazul tuturor celorlalte sectoare ale pietei, piata muncii este antrenata de antreprenori care urmaresc realizarea de profit. Fiecare antreprenor doreste sa cumpere la cel mai redus pret toate tipurile specifice de munca de care are nevoie pentru realizarea planurilor sale. Insa salariile pe care le ofera trebuie sa fie suficient de ridicate pentru a atrage lucratorii, pe care altminteri i-ar angaja antreprenorii rivali. Limita superioara a licitatiei sale salariale este determinata de anticiparea pretului pe care il poate obtine de pe urma cresterii volumului de bunuri vandabile, pe care o anticipeaza de pe urma angajarii muncitorului respectiv. Limita inferioara este determinata de licitarea efectuata de antreprenorii rivali, care sunt ghidati, la randul lor, de considerente similare. Acesta este fenomenul la care se refera economistii, atunci cand spun ca nivelul ratelor salariale pentru fiecare tip de munca este determinat de productivitatea ei marginala. Alt mod de exprimare a aceluiasi adevar ar fi de a spune că ratele salariale sunt determinate, pe de o parte, de oferta de mana de lucru si de factori materiali de productie si, pe de alta, de preturile viitoare anticipate ale bunurilor de consum. S-a afirmat ca cel ce cauta o slujba trebuie sa-si vanda munca la orice pret, indiferent cat de scazut, deoarece supravietuirea lui depinde exclusiv de capacitatea lui de lucru si el nu are nici o alta sursa de venit. El nu poate astepta si este silit sa se multumeasca cu orice remuneratie pe care patronii au bunavointa sa i-o ofere. Aceasta slabiciune inerenta face ca reducerea ratelor salariale sa fie un lucru usor pentru actiunea concertata a stapanilor. Atunci cand cantareste argumentele pro si contra angajatorii de lucratori, patronul nu se intreaba ce salariu de luat acasa obtine muncitorul. Singura intrebare relevanta pentru el este aceasta: “Care este pretul total pe care trebuie sa-l cheltuiesc, pentru a obtine serviciile acestui lucrator?” Vorbind despre determinarea ratelor salariale, catalactica se refera intotdeauna la pretul total pe care patronul trebuie sa-l cheltuiasca pentru o anumita cantitate de munca de un anumit tip, asadar la ratele salariale brute. Daca legile sau obiceiurile comerciale il silesc pe patron sa suporte alte cheltuieli, in plus fata de salariile platite de el catre angajati, atunci salariile de luat acasa se reduc corespunzator. Asemenea cheltuieli colaterale nu afecteaza ratele salariale brute. Incidenta lor cade asupra salariatilor. Volumul lor total reduce nivelul salariilor de luat acasa, adica al ratelor salariale nete.(3)