Șomajul

Noţiunea de şomaj şi cauzele apariţiei sale

Şomajul - este un fenomen economico-social, când o parte din forţa de muncă (populaţia activă economic) nu este ocupată în producerea bunurilor şi serviciilor. Şomerii împreună cu populaţia ocupată formează forţa de muncă a ţării. În viaţa economică reală şomajul se defineşte ca: oferta de forţă de muncă mai mare ca cererea.

În diferite etape ale dezvoltării societăţii omeneşti, întrebuinţarea efectivă a forţei de muncă a fost diferită. Societăţii antice i-a fost caracteristică ocuparea totală a întregii populaţii apte de muncă. Ceea ce nu putem compara în prezent, când, în condiţiile unui capitalism perfect - la nivelul industrial al dezvoltării sale - şi a predominării relaţiilor economiei de piaţă, apare un fenomen economico-social nou - şomerii.

Ştiinţa economică de nenumărate ori a încercat să afle cauzele şomajului. Una dintre primele astfel de încercări a fost cea a economistului francez J. B. Sei. El privea piaţa muncii ca pe un caz particular al legii cererii şi ofertei. Grafic legea lui J.B. Sei referitor la piaţa muncii o putem reprezenta în felul urmator:

Curba cererii de fortă de muncă reflectă cererea de fortă de muncă din partea întreprinderilor. Curba ofertei de muncă reflectă mărimea forţei de muncă în legătură cu creşterea nivelului salariului. Dacă nivelul salariului va creşte de la punctul D până la punctul C, acest lucru, dintr-o parte va duce la micşorarea cererii de muncă până în punctul A, adică la eliberarea unui număr de lucratori, iar din altă parte, acest lucru duce la mărirea ofertei de muncă în punctul B. Întoarcerea în punctul de echilibru E va duce la dispariţia şomajului: cererea va fi satisfăcută de oferta la nivelul salariului din punctul D. Deci, o concluzie din legea lui J. B. Sei este destul de clară şi simplă: cauza şomajului - nivelul ridicat peste masură al salariului.

Legea lui J. B. Sei a stârnit o polemică, care dureză mai bine de un secol şi jumătate. Ideea echilibrului automat al cererii şi ofertei pe piaţa muncii, a fost supusă criticii de către economistul englez, slujitor al bisericii, Tomas Maltus¹ (1766 - 1834). După părerea lui, şi capitalul şi populaţia, pe o perioadă de timp oarecare pot fi în exces faţă de cererea de produse. Cauza micşorării cererii constă în reducerea veniturilor personale, iar reducerea veniturilor rezultă din cauze demografice: ritmul creşterii populatiei depăşeşte ritmul creşterii producţiei. Prin urmare, cauza şomajului trebuie căutată în creşterea prea rapidă a populaţiei. O experienţă modernă a dezvoltării sociale a arătat, că în multe ţări foarte dezvoltate se manifestă o natalitate joasă şi chiar o reducere a populaţiei, dar şomajul tot există. De aici rezultă că cauzele şomajului sunt altele.

O lămurire principială a cauzelor şomajului a dat-o K. Marx. După părerea lui, cauza şomajului nu este creşterea salariului, nu este ritmul rapid de creştere a populaţiei, ci acumularea capitalului în condiţiile creşterii structurii tehnice a producţiei industriale. Capitalul circulant ce este folosit pentru achiziţionarea forţei de muncă, creşte în ritmuri mai mici faţă de capitalul fix folosit pentru achiziţionarea de mijloace de producţie. O altă cauză o constituie falimentarea întreprinderilor în condiţiile de piaţă. Factorii care intensifică şomajul sunt crizele şi recesiunile economiei, migrarea populaţiei de la sate la oraşe.

Retragerea şomajului din dezvoltarea ciclică a economiei, după Marx, a devenit o tradiţie constantă în teoria economică. Dacă economia se dezvoltă ciclic, când avântul economic înlocuieşte perioada de recesiune, urmările acestui lucru se constituie în eliberarea forţei de muncă şi restrângerea producţiei, adică creşterea şomajului.

Meritul lui Keynes² în perfecţionarea teoriei şomajului este acela că el a prezentat modelul logic al acestui mecanizm, care pune în mişcare instabilitatea economică şi componenta sa integrală - şomajul. Keynes a observat că pe masură ce creşte economia naţională în condiţiile unei economii de piaţă dezvoltate, populaţia nu întrebuinţează toate veniturile, o parte din ele transformându-se în economii. Pentru ca aceste economii să se transforme în investiţii este necesar să existe un nivel bine definit al cererii consumatorilor şi al cererii de investiţii. Micşorarea cererii consumatorilor stinge interesul investirii capitalurilor, şi ca urmare se micşorează şi cererea de investiţii. Scăderea interesului pentru investiţii poate duce la stagnarea producţiei sau chiar la restrângerea ei, ceea ce la rândul ei duce la şomaj.