Spania ca Țara Membră a Uniunii Europene

I. Uniunea Europeana

Începutul procesului de integrare europeană - caracterizat prin trăsături originale şi specifice, care constituie baza actualei structuri a Uniunii Europene - poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, comparativ cu formele tradiţionale existente la acel moment. Acest nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene. Printre promotorii ideii unei Europe unite, acesta a fost primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut influenţa şi alte sectoare economice. Aceasta era ideea declarată, însă obiectivul politic imediat îl constituia alipirea Germaniei la Europa şi eliminarea rivalităţilor existente între Franţa şi Germania privind zonele strategice ale Ruhr-ului şi Saar-ului.

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale existente la acel moment, principalul element de noutate îl constituia caracterul supranaţional al acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).

O relansare în forţă a „iniţativei europene” a avut loc în anul 1955, în cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de acord asupra înfiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înfiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a politicilor economice, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai strânse între statele membre.

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987.

Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993.

Următorul moment cheie în direcţia adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei Inter-guvernamemtale (CIG) iniţiate la Torino în 1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.

Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa printr-o a doua Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

II. Aderarea Spaniei la Uniunea European

Spania este o ţarã situatã în sud-vestul Europei. Face parte din Peninsula Ibericã împreunã cu Portugalia şi Gibraltar. În nord-est se învecineazã cu Franţa şi Andora de-a lungul Munţilor Pirinei. Dupã sfârşitul regimului Franco, Spania a devenit o monarhie constituţionala în 1978 când o nouã constituţie a fost adoptatã.

Spania şi Portugalia au aderat la Uniunea Europeana în 1986, la cel de-al treilea val al ewxtinderii, dupa ce în 1973 aderase Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, iar în 1981 Grecia.

În timp ce unii se mai îndoiau încă de faptul că includerea Marii Britanii fusese o alegere bună, aderarea Greciei, a Spaniei şi Portugaliei, adică extinderea către sud, a fost considerată de toată lumea, din punct de vedere politico-strategic, un lucru pozitiv şi necesar. Punctele mai slabe erau însă consecinţele de ordin economic şi instituţional, pe care această extindere le aducea cu sine. Nivelul de dezvoltare economică din toate cele trei ţări se afla în mod evident sub media Comunităţii; eterogenitatea sporită precum şi, fără îndoială, mărirea considerabilă a numărului statelor membre, îi făcea pe mulţi să-şi exprime îngrijorarea în ceea ce privea eficienţa instituţiilor şi decursul proceselor decizionale.