Strategii de Politică Monetară Alternative pentru o Bancă Centrală

1. Stabilitatea preturilor ca obiectiv final al politicii monetare

Inflatia este un fenomen negativ, care afecteaza economia si societatea atât pe termen scurt cât si pe termen lung. Pe termen scurt, inflatia erodeaza puterea de cumparare a monedei si prin aceasta îi loveste îndeosebi pe cei mai vulnerabili cetateni (pensionarii, bursierii, bugetarii, persoanele cu venituri fixe). Pe termen lung, inflatia descurajeaza investitiile si inhiba cresterea economica. Din aceste motive lupta împotriva inflatiei reprezinta o conditie vitala pentru o crestere economica sustenabila si pentru bunastarea cetatenilor .

Mai ales în ultimul deceniu, problema cu care s-a confruntat economia mondiala a fost reprezentata de cresterea generalizata a preturilor, motiv pentru care inflatia nu este considerata, de catre autoritati, fie ca este vorba de cele monetare, fie de cele politice, o veste buna (Debell ..., [1998] ). Presiunile generate de cresterea preturilor genereaza, la rândul lor, noi presiuni atât în plan monetar, cât si economic, politic, social. Astfel ca, pe lânga faptul ca genereaza distorsiuni la nivelul preturilor, inflatia genereaza o erodare accentuata a economiilor, descurajeaza investitile, favorizand migrarea capitalurilor catre activele care genereaza venituri suplimentare reale (de cele mai multe ori fiind cazul activelor exprimate în valutele puternice ale momentului) sau, de cele mai multe ori în active neproductive. Acest dezechilibru afecteaza puternic deciziile sectorului economic privat în ceea ce priveste realizarea de investitii, de economii si chiar dezvoltarea productiei, efectul final concretizându-se în reducerea nivelului productiei. (Croce & Khan [2000] ).

Toate acestea reprezinta tot atâtea argumente pentru a adopta masurile care sa conduca la reducerea presiunilor inflationiste. Acesta este si motivul pentru care, în ultimii ani economiile nationale si-au reorientat politicile macroeconomice în directia asigurarii stabilitatii preturilor. Asigurarea stabilitatii preturilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politica macroeconomica.

Luarea deciziei de a adopta o anumita strategie de politica monetara depinde, în mare masura de ceea ce poate genera, la nivelul economiei politica monetara adoptata si, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrala în economia respectiva. Ceea ce este unanim acceptat este faptul ca în ultimii ani, majoritatea economiilor sunt orientate în directia asigurarii cresterii productiei, pe fondul reducerii ratei somajului, toate acestea având la baza aplicarea unor masuri sustenabile de catre economia vizata.

Chiar daca la nivel international s-au manifestat nenumarate dispute fata de masurile de politica monetara ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat în ceea ce priveste obiectivul final al politicii macroeconomi ce si, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilitatii preturilor.

Argumentele aduse în favoarea asigurarii stabilitatii preturilor se bazeaza tocmai pe dezavantajele evidentiate în timp de diversele abordari ale politicilor monetare adoptate (Mishkin & Posen, [1997] ).

În macroeconomie, curba lui Phillips reprezinta o presupusa relatie inversa între inflatie si somaj (o corelatie negativa). Aceasta interdependenta între somaj si inflatie a fost pusa în evidenta, pe baza de observatii empirice, de catre economistul nou-zeelandez Bill Phillips, în anul 1958, prin articolul sau "The relationship between unemployment and the rate of change of money wages in the UK 1861-1957" publicat în revista Economica.

În anii care au urmat dupa publicarea acestui articol multi economisti din tarile puternic industrializate au considerat ca au gasit o legatura solida si stabila între inflatie si somaj. Una dintre implicatiile acestui fapt este ca s-a considerat ca guvernele ar putea controla inflatia si somajul printr-o politica keynesiana (

Dar marea criza economica din 1970, când multe din tarile dezvoltate s-au confruntat atât cu o inflatie ridicata cât si cu un somaj foarte mare (fenomen cunoscut sub numele de stagflatie), a adus critici puternice din partea multor economisti ai momentului, în frunte cu Milton Friedman, curent de opinie care sustinea – având în vedere eroarea demonstrata atât de evident a modelului lui Phillips – reîntoarcerea la politicile neinterventioniste ale statului în economie.

Legenda: NAIRU – este un acronim de la Non-Accelerating Inflation Rate of Unemployment (tradus,rata somajului care nu accelereaza inflatia). Este un concept fundamental în teoria economica, pentru interactiunea dintre macroeconomie si microeconomie. Ea se mai numeste uneori si rata naturala a somajului, sau rata somajului la pragul inflatiei: daca rata somajului real scade sub NAIRU, rata inflatiei va creste brusc (va accelera); daca rata somajului creste peste NAIRU, rata inflatiei va decelera. Din punct de vedere al productiei, NAIRU corespunde productiei potentiale, cel mai înalt nivel al PIB care poate fi realizat la un anumit moment dat. Este, de asemenea numit Produs Intern Brut Natural.

Un prim argument este acela ca o politica monetara orientata în directia asigurarii cresterii economice si a reducerii somajului genereaza efecte al caror lag este variabil. Pe de alta parte, luarea în calcul a „curbei lui Phillips” s-a dovedit a fi eficienta doar pe termen scurt, deoarece asigurarea unei rate scazute a somajului sau un nivel ridicat al ratei de crestere economica nu pot fi asigurate decât prin aplicarea unei politici monetare expansioniste care este asociata si unui nivel ridicat al inflatiei. În fapt, argumentele aduse au la baza tocmai disputa referitoare la natura politicii monetare: politica monetara bazata pe reguli stricte sau politica monetara discretionara (rules versus discretion).

Argumentele aduse au la baza si faptul ca, de multe ori, masurile de politica monetara adoptate, pot sa nu aiba efectul scontat tocmai ca efect al „inconsistentei” acestora în timp. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul ca în conditiile în care se are în vedere asigurarea stabilitatii preturilor, sistemul monetar functioneaza mult mai bine, efectul, chiar daca în timp, fiind cel al ridicarii nivelului de trai al populatiei. Daca asigurarea stabilitatii preturilor nu persista (Mishkin & Posen [1997]), ceea ce înseamna cresterea inflatiei, sociatatea este afectata de nenumarate costuri economice. Dintre aceste costuri, Mishkin si Posen (1997) vin sa evidentieze trei categorii considerate majore.

1. Prima categorie de costuri („shoe leather cost of inflation”) este cel determinat de detinerea numerarului care, dupa, cum este stiut nu este purtator de dobânda. În conditiile în care inflatia este ridicata, posesorii de numerar încearca sa gaseasca alte modalitati de a detine moneda, decât sub forma de numerar.

2. Cea de a doua categorie de costuri rezulta tocmai din efectele generate de existenta inflatiei: „daca preturile tind sa creasca de ce sa nu majoram si noi preturile pâna la nivelul general de crestere,