Țintirea Inflației

1. Introducere

1.1. Inflaţia şi stabilitatea preţurilor ca obiectiv final al politicii monetare

Problema cu care se confruntă economia din România este reprezentată de creşterea generalizată a preţurilor, motiv pentru care inflaţia nu este considerată, de către autorităţi o veste bună. Presiunile generate de creşterea preţurilor generează, la rândul lor, noi presiuni atât în plan monetar, cât şi economic, politic, social.

Astfel că, pe lângă faptul că generează distorsiuni la nivelul preţurilor, inflaţia generează o erodare accentuată a economiilor, descurajează investiţile, favorizând migrarea capitalurilor către activele care generează venituri suplimentare reale (de cele mai multe ori fiind cazul activelor exprimate în valutele puternice ale momentului) sau, de cele mai multe ori în active neproductive. Acest dezechilibru afectează puternic deciziile sectorului economic privat în ceea ce priveşte realizarea de investiţii, de economii şi chiar dezvoltarea producţiei, efectul final concretizându-se în reducerea nivelului producţiei.

Toate acestea reprezintă tot atâtea argumente pentru a adopta măsurile care să conducă la reducerea presiunilor inflaţioniste. Acesta este şi motivul pentru care, în ultimii ani economia din România s-a reorientat politicile macroeconomice în direcţia asigurării stabilităţii preţurilor. Asigurarea stabilităţii preţurilor a devenit astfel obiectivul fundamental de politică macroeconomică.

Luarea deciziei de a adopta o anumită strategie de politică monetară depinde, în mare masură de ceea ce poate genera, la nivelul economiei politica monetară adoptată şi, nu în ultimul rând, de autoritatea de care dispune banca centrală în economia respectivă. Ceea ce este unanim acceptat este faptul că în ultimii ani, majoritatea economiilor sunt orientate în direcţia asigurării creşterii producţiei, pe fondul reducerii ratei şomajului, toate acestea având la bază aplicarea unor măsuri sustenabile de către economia vizată.

Chiar dacă la nivel internaţional s-au manifestat nenumărate dispute faţă de măsurile de politică monetară ce trebuie adoptate, consensul s-a manifestat în ceea ce priveşte obiectivul final al politicii macroeconomice şi, implicit al politicii monetare - asigurarea stabilităţii preţurilor.

Argumentele aduse în favoarea asigurării stabilităţii preţurilor se bazează tocmai pe dezavantajele evidenţiate în timp de diversele abordări ale politicilor monetare adoptate. Un prim argument este acela că o politica monetară orientată în direcţia asigurării creşterii economice şi a reducerii şomajului.

În fapt, argumentele aduse au la bază tocmai disputa referitoare la natura politicii monetare: politica monetară bazată pe reguli stricte sau politica monetară discreţionară (rules versus discretion).

Dacă asigurarea stabilităţii preţurilor nu persistă, ceea ce înseamnă creşterea inflaţiei, societatea este afectată de nenumărate costuri economice. Dintre aceste costuri, Mishkin şi Posen (1997) vin să evidenţieze trei categorii considerate majore.

Prima categorie de costuri („shoe leather cost of inflation”) este cel determinat de deţinerea numerarului care, după, cum este ştiut nu este purtător de dobândă. În condiţiile în care inflaţia este ridicată, posesorii de numerar încearcă să găsească alte modalităţi de a deţine moneda, decât sub forma de numerar.

Cea de a doua categorie de costuri rezultă tocmai din efectele generate de existenţa inflaţiei: „dacă preţurile tind să crească de ce să nu majorăm şi noi preţurile până la nivelul general de creştere, chiar dacă economic aceasta nu se justifică?” Aceasta reprezintă, în fond, o oportunitate de a face profit. Aceasta conduce, în fapt, la o redistribuire, de cele mai multe ori arbitrară, a profitului prin intermediul inflaţiei. Efectul imediat se manifestă pe piaţa financiară, deoarce se înregistrează o modificare a valorii reale a activelor exprimate în termeni nominali, realizându-se un transfer de valoare de la creditori către debitori (aceştia din urmă fiind avantajaţi de creşterea inflaţiei).

Cea de a treia categorie de costuri este dată de interacţiunea dintre inflaţie şi politica fiscală a statului, mai precis sistemul de impozitare care poate conduce la dezvoltarea acelor canale subterane de evitare a impozitării.

Pornind de aici, se poate evidenţia necesitatea adoptării unei politici monetare care să aibă la bază o ancoră nominală, ancoră care poate deveni şi ţintă pentru politica monetară adoptată. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că economiile actuale nu pot să aibă în vedere un alt obiectiv fundamental decât cel orientat în direcţia asigurării stabilităţii preţurilor.

Experienţa ultimilor ani a arătat faptul că atingerea acestui obiectiv poate avea la bază diverse strategii de politică monetară, strategii care sunt orientate către stabilirea obiectivelor intermediare:

- ţintirea inflaţiei

- ţintirea agregatelor monetare (precum baza monetară, M1, M2 sau chiar M3);

- ţintirea cursului valutar.

2. Strategii de politică monetară orientate către stabilirea obiectivelor intermediare

2. 1. Ţintirea inflaţiei

Ca alternativă la strategiile de politică monetară, în ultimii ani s-a conturat o nouă strategie de politică monetară menită să elimine ţintele intermediare de politică monetară: ţintirea directă a inflaţiei. Ţintirea directă a inflaţiei este legată de Noua Zeelandă care, pentru prima dată, a adoptat o astfel de strategie începând cu 1988.

Ţintirea directă a inflaţiei reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ţinte pentru nivelul ratei inflaţiei, pe o anumită perioadă de timp, ţintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea preţurilor. Chiar dacă apariţia conceptului a apărut iniţial în viaţa practică, dezvoltarea teoretică a acestuia s-a accelerat în ultima perioadă, pe fondul adoptării acestei strategii de tot mai multe bănci centrale.

Svensson defineşte ţintirea inflaţiei prin prisma caracteristicilor acesteia:

(1) ţintirea inflaţiei reprezintă o ţintă numerică, fie că este vorba de un anumit procent ce trebuie asigurat cu sau fără un interval de toleranţă, fie că este vorba de stabilirea unui interval în care inflaţia să fie inclusă. Stabilirea numerică a acestei ţinte inflaţioniste este strict legată de indicele de preţ care este luat în considerare, experienţa ţărilor care au trecut la ţintirea inflaţiei arătând că indicele cel mai frecvent utilizat este indicele preţurilor de consum;