Subiectul pentru lucrarea obligatorie la disciplina - Drept

1. Definitia dreptului. Comentariu

Cuvantul “drept” este folosit in mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat in sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care insemna “drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, directive, linie dreapta). In limba latina insa cuvantul care corespundea substantivului drept, era ius (drept, dreptate, legi). Cuvantul este intalnit si in alte limbi, cu aceeasi semnificatie – droit, la francezi; diritto, la italieni; derecho, la spanioli; recht, la germane; right, la englezi.

Intr-un prim sens, cuvantul drept semnifica stiinta dreptului – ansamblul de idei, notiuni, concept si principia care explica dreptul si prin intermediul carora dreptul poate fi gandit.

Dreptul nu este numai stiinta, el este , in egala masura, tehnica si arta. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata in comun, este o tehnica a convietuirii umane, destinata sa disciplineze comertul uman si sa apere societatea de excese.

Regulile juridice impun obligatii, organizeaza functionarea generala a statului si a organismelor nestatale, ofera (deschide) posibilitatea valorificarii unost interese, recunoscand capacitatea participarii individuale in diferite relatii, atribuie roluri si statute (de cumparator, de producator, de vanzator, de locator, de locator, de parinte, de fiu/fiica etc.)

In acest sens, dreptul imbina necesitatea si libertatea. Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezulta din chiar scopurile generale ale vietii sociale, scopuri prefigurate in ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcatuieste dreptul obiectiv. El priveste acea cooordonare imperativa prin norme (despre care vorbea Max Weber), fiind premisa necesara a coexistentei libertatilor. Regulile stabilite prin norme trebuie sa-si gaseasca un cadru minim de legitimitate pentru a putea fi conditia existentei posibile a comunitatii. Dreptul este principiul de directive, de coeziune sociala, el da societatii caracterul de definit, de coerenta.

In afara acestei acceptiuni, cuvantul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara impotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. In diverse declaratii asupra drepturilor omului se are in vedere o asemenea acceptiune a drepturilor individuale. Aceastea este dreptul subiectiv si el implica categoria de libertate. Romanii faceau distinctia intre norma agendi si facultas agendi.

In unele limbi exista cuvinte deosebite pentru cele doua acceptiuni ale notiunii de drept. Spre exemplu, in engleza Law desemneaza dreptul obiectiv, iar Right, dreptul subiectiv; in germana, desi de larga utilizare este termenul recht, uneori, pentru dreptul subiectiv se foloseste termenul Berechtigung. In franceza,de obicei dreptul obiectiv este redat notandu-se cuvantul cu litera mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu literea mica (droit), sau la plural (droits). In vorbirea curenta, nespecializata, oamenii au in vedere in special sensul de drept ca un drept subiectiv (dreptul de vot, dreptul la concediu etc.)

Ceea ce este drept in sine – preciza Hegel – este pus in existenta sa obiectiva, adica este determinat de gand pentru constiinta, si este cunoscut ca fiind ceea ce este drept si valabil legea; in virtutea acestei determinari, dreptul este pozitiv in genere.

Totalitatea normelor juridice in vigoare (active) dintr-un stat poarta denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat si continuu, obligatoriu si susceptibil a fi adus la indeplinire printr-o forta exterioara (coercitiune statala), ca o indreptatire legitima a unor instante social special abilitate.

Dreptul este insa si o arta, adica un ansamblu de mijloace pe care le intrebuinteaza organelle care creeaza dreptul sa care aplica dreptul. Legiuitorul trebuie sa sties a selecteze din ansamblul trebuintelor sociale pe cele care raspund unor nevoi reale, judecatorul trebuie sa posede arta de a aplica legea in conformitate cu litera si spiritual sau si potrivit cu multitudinea conditiilor de timp, spatiu si persoane in care se deruleaza aspectele de viata; la fel procurorul, avocatul sau organul administrativ. In orice caz, acest “montaj” artistic al dreptului nu poate fi, in niciun moment, despartit de stiinta dreptului care ramane marele regizor al intregii montari, al fascinantului process care este crearea si realizarea dreptului.

Cuvantul “drept” mai este asociat, ca adjectiv, in aprecierile de natura morala (ex. om drept, actiune dreapta, pedeapsa dreapta etc.). in afara termenului de drept, se intrebuinteaza si termenul juridic. Acesta este utilizat atat ca adjectiv (norma juridical, raport juridic etc.), cat si intr-o acceptiune ce exceed notiunii de drept (obiectiv sau subiectiv). Juridicul este un fenomen complex care functioneaza obiectiv pe un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existentei umane. Juridical are – sistematic vorbind - un caracter unitar, desi are o compunere complexa (psihologica, institutional, relationala). Unicitatea fenomenului juridic determina unicitatea stiintei dreptului (stiintei juridice) care este, asa cum am vazut, o stiinta explicative-normativa, ce nu se limiteaza la descrierea si explicarea functionarii unor elemente de tehnicitate si constructii logice, ci se refera si la caracterul operational al conceptelor prin intermediul carora se fundamenteaza ontologia, gnoseologia, axiologia si metodologia juridical. Juridicul defineste o parte component a realitatii sociale, alaturi de politic, etic, economic etc. in sociologie se vorbeste despre fenomenul juridic si despre juridicitate, ca un criteriu de distinctive a fenomenelor sociale. In acest sens, toate fenomenele juridice pot fi privite ca fenomene sociale, fiindca, chiar unsentiment pur solitary al dreptului implica o latent a societatii, un drept robinsonian neputandu-se concepe. Dar nu toate fenomenele sociale sunt si juridice, ceea ce vine sa puna in discutie criteriul pe baza caruia pot fi distinse, din ansamblul fenomenelor sociale, cele juridice. Aceste criteriu este cmai juridicitatea, reflectat indeosebi pe plan normativ.

2. Morala

Morala este un ansamblu de judecati ce privesc binele si raul, ce este permis si ce nu este permis, destinate sa conduca comportamentul oamenilor.

Morala este in general definita ca o forma a constiintei sociale, care reflecta si fixeaza in principii si reguli cerintele de comportare privind raporturile dintre indivizi si dintre individ si colectivitate (familie, societate, natiune, popor, alte categorii sociale). Uneori este considerata ca o stiinta care invata regulile pe care trebuie sa le urmam pentru a face bine si a evita raul. Intr-un cuvant moala implica norme si exigente valorice. Exista desigur si aici o diversitate de clasificari, de nuante. Se vorbeste despre moala laica si morala religioasa, morala dominanta (a clasei politice) si morala guvernantilor, morala burgheza si morala proletara (devenita socialista).

Corelatiile dintre societate, stat, drept, politica si morala sunt dense in continut, puternice. Se stie ca mentalitatile cuprind si obisnuintele intelectuale si modalitatile de a percepe realitatea si de a gandi ale grupurilor sociale, ele guverneaza in buna masura morala unui grup social si ii influenteaza constiinta colectiva. Morala se cristalizeaza in societatea umana si exprima exigentele si valorile acesteia. Ea sta si trebuie sa stea la baza statului si dreptului, la baza guvernarii. Ea trebuie sa stea si la baza politicii. Politica, ea insasi, trebuie sa fie morala. Pentru aceasta ea trebuie practicata de oameni politici, in sensul dat de Take Ionescu in subtila clasificare si demarcatie pe care o facea intre omul de stat, omul politic si politician. In tarile democratice, guvernantii trebuie sa tina seama de morala dominanta in societatile respective, daca nu vor sa construiasca institutii si politici pe nisipuri miscatoare.

Pline de semnificatii sunt, in aceste sens, scrierile lui Alexis de Tocqueville, in sensul carora “in lumea morala totul este clasat, coordonat, prevazut, hotarat dinainte; in lumea politica, totul este agitat, contestat, incert. In prima, ascultarea pasiva, desi de buna voie; in a doua, independent, nesocotirea experientei si ostilitate fata de orice autoritate. Departe de a-si dauna una alteia, aceste tendinte, in aparenta atat de opuse, se manifesta in consens si par a se sprijini reciproc.”