Subisidiaritatea un Principiu al Uniunii Europene

Subsidiaritatea un principiu al Uniunii Europene

Uniunea Europeană este o realitate complexă - politică,economică, socială, juridică, ce se construieşte pas cu pas sub ochii noştri. Plecând de la acest adevăr, la nivel european au existat şi mai există aprinse dezbateri în vederea unei posibile reconfigurări a construcţiei comunitare pentru ca aceasta să fie aptă să răspundă noilor provocări care vor apărea inevitabil în perspectiva noilor lărgiri ale Uniunii. În acest context se încadrează discuţiile despre unul dintre principiile sine-qua-non ale construcţiei comunitare, recunoscut ca atare în ultimul deceniu şi aflat, în ultimii ani, în centrul tuturor dezbaterilor politico-juridice privind funcţionarea Comunităţilor: principiul subsidiarităţii.

Acest principiu se regăsește în Tratatul de la Lisabona care a abrogat Articolul 5 din Tratatul CE şi înscrie principiul subsidiarităţii în Articolul 5 din Tratatul UE, care, păstrând termenii articolului abrogat, adaugă o trimitere explicită la dimensiunea regională şi locală a principiului subsidiarităţii. De asemenea, Tratatul de la Lisabona înlocuieşte protocolul din 1997 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii cu un nou protocol având acelaşi titlu, a cărui noutate principală se referă la noul rol al parlamentelor naţionale în controlul respectării principiului subsidiarităţii.

Construcţia comunitară, datorită naturii şi finalităţii sale, dezvoltă şi contradicţii. Prin natura sa juridică, declarată, este o organizaţie internaţională, resortisanţii statelor membre apar prin finalitatea urmărită şi prin mijloacele de acţiune folosite, tinde să se comporte ca un tot unitar, asemenea unui stat. Pe fondul acestei contradicţii subsidiaritatea este una dintre soluţiile menite să permită funcţionarea eficientă a sistemului, să-i asigure eficienţa şi echilibrul

Aplicat în cadrul Comunităţii Europene, principiul subsidiarităţii constituie un criteriu de reglementare a exercitării competenţelor partajate între Comunitate şi statele membre. Pe de o parte, acesta exclude intervenţia Comunităţii în cazul în care o chestiune poate fi reglementată eficient de statele membre la nivel central, regional sau local. Pe de altă parte, acesta prevede intervenţia Comunităţii dacă statele membre nu pot îndeplini obiectivele tratatelor în mod satisfăcător.

De asemenea, în cadrul relaţiei Uniune - state membre, o problematică importantă o reprezintă preocuparea statelor membre pentru propria independenţă şi suveranitate. În acest context, subsidiaritatea are rolul de a risipi aceste nelinişti care se manifestă la nivel statal. Înţelegerea cât mai cuprinzătoare, a aceea ce presupune noţiunea de subsidiaritate este cu atât mai importantă cu cât, pornindu-se de la ideea de subsidiaritate, mai mult sau mai puţin înţeleasă, s-au făcut şi se fac în continuare speculaţii potrivit cărora subsidiaritatea ar putea fi o formă subtilă de eludare a principiului suveranităţii.

În viziunea altui autor, principiul subsidiarităţii este considerat ca un mijloc de a îndepărta şi dezamorsa neliniştile şi opoziţiile cu privire la dezvoltarea competenţelor comunitare şi, în acelaşi timp, ca un mijloc de a lupta împotriva deficitului democratic al Comunităţii. Instrument de legitimare a Comunităţii, principiul subsidiarităţii este, în egală măsură, un instrument indispensabil de legiferare.

Rolul subsidiarităţii în cadrul construcţiei europene:

Pentru a întelege care este rolul atribuit subsidiarităţii la nivel comunitar, ne vom raporta în primul rând la definiţia inclusă în tratatul de la Maastricht. Astfel, în ceea ce priveşte obiectul subsidiarităţii, se poate constata o departajare importantă între concepţia politică şi juridică promovată în legatură cu subsidiaritatea. Aşa cum se desprinde în mod evident din prevederea inclusă în Tratatul de la Maastricht, există patru condiţii care reglementează aplicarea principiului:

1. să nu existe competenţa exclusivă a Comunităţii;

2. să existe competenţe paralele sau concurente;

3. obiectivul să nu poată fi realizat de statele membre de o manieră satisfăcătoare;

4. obiectivul, datorită dimensiunii sau efectelor acţiunii proiectate, să poată fi realizat mai bine la nivel comunitar.