Venituri primare în economie (salariu, profit, dobanda)

Capitolul I: VENITURI PRIMARE ÎN ECONOMIE

Una din cele mai disputate probleme în cadrul teoriei economice este problema veniturilor şi a distribuirii lor în cadrul societăţii. S-a conturat părerea că, daca producţia poate fi explicată prin factori de raţionalitate, repartiţia nu s-ar supune aceloraşi reguli stricte. Totuşi, împărţirea veniturilor evocă un sentiment de justiţie, iar problema constă în a şti dacă repartiţia este echitabilă sau arbitrară. Pornind de la faptul că producţia este rezultatul combinării factorilor de producţie, pare normal ca fiecare factor să primească o parte din veniturile create, deoarece altfel dispare motivaţia economică a participării factorilor la activităţile necesare societăţii. Implicarea factorilor în activităţi economice atrage necesitatea recompensării lor, rezultând următoarele:

Veniturile pot fi:

Din procesul de producţie:

- Salariul pentru factorul muncă;

- Renta (de obicei) pentru pământ;

- Profitul (pentru capitalul tehnic, valorificat prin abilitatea întreprinzătorului);

Din participarea indirectă la producţie:

- Dobânda pentru capitalul împrumutat. Formarea şi dimensiunile veniturilor decurg din două situaţii:

- dintr-un mecanism spontan al pieţelor, în cadrul căruia remuneraţia fiecărui factor tinde să fie egală cu productivitatea sa marginală;

- formarea veniturilor este rezultatul compromisului dintre grupurile sociale deţinătoare de factori, participante la viaţa economică.

Salariul, profitul, dobânda şi renta sunt forme concrete ale venitului în economia de piaţă. Între mărimea lor, relaţia este invers proporţională. Legătura obiectivă între factorii de producţie şi rezultatele obţinute formează conţinutul unei legi tehnico-economice cunoscută sub numele de funcţie de producţie.

Acest proces face legătura între două pieţe:

a. piaţa factorilor de producţie (intrărilor)

b. piaţa rezultatelor (ieşirilor). Consecinţa este că oricare posesor de factori de producţie pretinde din rezultate un venit corespunzător contribuţiei sale.

Partea fiecărui factor nu este neapărat direct proporţională cu aportul factorului respectiv, dar nici nu se poate rupe de acest aspect. Împărţirea rezultatelor exprimă contradicţia între posesorii factorilor de producţie: cu cât îşi însuşeşte unul mai mult, partea celorlalţi scade.

Unul din momentele importante ale activităţii economice este distribuţia sau repartiţia produselor şi a veniturilor realizate – ca moment intermediar între producţie şi consum. Repartiţia în sens larg cuprinde atât activităţile prin care bunurile şi serviciile sunt dirijate, orientate spre domenii pentru care au fost produse, cât şi modalităţile prin care veniturile rezultate ajung la participanţii la viaţa economică (distribuirea) şi la ceilalţi membri ai societăţii (redistribuirea).

Bunurile şi serviciile în principiu, după cum se ştie, au două destinaţii:

a. una productivă (maşinile, utilajele, agregatele, mijloacele de transport, materiile prime, materialele, semifabricatele, ca şi serviciile pentru întreţinerea, repararea, modernizarea elementelor de capital fix);

b. cealaltă ia calea utilizării finale, pentru acoperirea trebuinţelor de interes personal ale membrilor societăţii.

În economia de piaţă bunurile şi serviciile de interes personal, aşa cum s-a văzut, ajung la consumatorul final prin intermediul pieţei, prin cumpărare, cu ajutorul veniturilor obţinute. Modul cum ajung aceste venituri la membrii societăţii (persoane fizice sau juridice – colectivităţi) face obiectul repartiţiei veniturilor adică repartiţiei în sens restrâns.

Repartiţia veniturilor are loc în două faze:

- repartiţia primară (distribuirea) se referă la veniturile directe, obţinute de posesorii celor 3 factori fundamentali: munca, capitalul şi natura, respective salariul, profitul (inclusiv dobânda) şi renta;

- repartiţia secundară are loc la nivel macroeconomic şi se efectuează prin intermediul pieţelor şi al bugetului.

Datorită importanţei lor, problemele formării, naturii şi dinamicii veniturilor, ca şi a modului cum sunt repartizate, acestea au preocupat economiştii, chiar înainte de apariţia ştiinţei economice (mercantilişti, fiziocraţi). Principala teorie care s-a afirmat cu privire la repartiţia primară a fost cea a lui J. B. Say:

Teoria celor trei factori de producţie – conform căreia fiecărui factor fundamental îi corespunde un venit pentru serviciile aduse (factorului muncă îi revine salariul, capitalului–profituliar, factorului natural – renta).

Formarea veniturilor fundamentale, mărimea lor în diferite perioade de timp şi în diferite ţări, ca şi dinamica acestora decurg în primul rând, din mecanismele specifice ale pieţei factorilor de producţie; iar în al doilea rând, ele se află sub incidenţa confruntărilor dintre participanţii la activitatea economică: salariaţi, proprietari de capital, întreprinzători, manageri, bancheri, proprietari funciari. În acest capitol vor fi tratate veniturile fundamentale, pornindu-se de la factorii de producţie contemporani şi de la modul specific de folosire a acestora în condiţiile economiei de piaţă concurenţiale. În asemenea condiţii fiecărui factor de producţie îi revine, prin mecanismul repartiţiei primare sau funcţionale a rezultatelor obţinute, un anumit venit fundamental. Astfel, factorul muncă este recompensat cu salariul, întreprinderea, respectiv întreprinzătorul ca factor contemporan de producţie primeşte profitul, capitalul propriu şi/sau împrumutat este recompensat cu dobânda, iar factorului natură (pământ) îi revine renta.