Aparatul de fotografiat

- Evolutia aparatelor fotografice

Din timpuri strãvechi si pânã astãzi, la baza tuturor stiintelor, a tuturor descoperirilor mai mari sau mai mici, se aflã observarea fenomenelor naturale, urmatã de o imitatie inteligentã a acestora. Nevoia, spiritul practic, curiozitatea, l-au îndemnat pe om sã imite, sã repete, sã reporducã fenomenele observate în alte conditii, cu mijloace la îndemâna lui, în ajutorul lui.

Nu se stie când si unde s-a zãrit pentru prima oarã jocul unor forme curioase pe un perete. Desigur trebuie sã fi fost într-o tarã caldã, scãldatã de lumina puternicã a soarelui. Pentru a se feri de arsitã, oamenii acopereau ferestrele si usile cu ceea ce astãzi s-ar numi perdele groase, pentru ca înãuntrul încãperilor sã domneascã umbra deasã si rãcoroasã. Dar iatã cã se întâmplã sã fi rãmas o micã crãpãturã printre perdele. Si se mai întâmplã ca cineva sã treacã pe ulitã. Stupoare! Pe peretele opus crãpãturii se vede omul trecând, dar cu capul în jos! Prima aplicatie practicã a acestuia a fost urmãrirea eclipselor solare si referiri în acest context se cunosc de prin anul 500 î.e.n. în îndepãrtata Chinã la Mo Tzu si în Grecia anticã la Aristotel (384 –322 î.e.n.). totusi, prima mentiune scrisã despre acest fenomen cunoscutã pânã în ziua de azi, se gãseste în lucrãrile cãrturarului arab Ibn Al Haitan (956 – 1038), Alhazen în versiunea latinã. Din textul lui reiese cã fenomenul era cunoscut si destul de rãspândit în lumea cãrturarilor din acea vreme. Dupã aceastã datã referirile si descrierile a ceea ce a început sã se numeascã “camera obscurã”, au devenit din ce în ce mai frecvente. Fizicianul si profesorul de matematici din Milano, Girolamo Cardano (1501 – 1576), introduce în gaurã o “rotunjime fãcutã din sticlã” o lentilã convezã – obtinând o imagine mult mai luminoasã si mia clarã. Urmeazã alte ameliorãri, cum ar fi cea a lui Daniel Barbaro care propune în 1568 acoperirea marginilor lentilei, lãsând numai o gaurã micã la mijloc – diafragma de azi – pentru obtinerea unor imagini mai clare. În 1573 Igantio Danti recomandã utilizarea unei oglinzi concave pentru redresarea imaginii si în 1585 Giovani Battista Benedetti sugereazã adoptarea unei lentile biconvexe.

Dar toate aceste cunostinte nu circulau decât în lumea restrânsã a fizicienilor, astronomilor si matematicienilor. Cel care le-a dat o mare rãspândire a fost omul de stiintã Giovani Battista Porta (1538 – 1615). Bogãtia informatiilor date de Porta si talentul lui de a îmbina date stiintifice cu sfaturi practice si aplicatii distractive (în cartea sa “Magiae naturalis”, tradusã în principalele limbi europene si în arabã, retipãritã în nenumãrate editii) au contribuit ca în mare mãsurã “camera obscurã” sã devinã cunoscutã publicului obisnuit.

Din descrierile de pânã acum reiese cã într-adevãr “camera obscurã” era o camerã, o odaie într-o clãdire si cã imaginea putea fi vãzutã numai de cei care se aflau în încãpere. Cu timpul, mai ales pentru realizarea unor lucrãri topografice, camera obscurã devine mai micã, portabilã, putând fi instalatã chiar si într-un cort. Ne-a rãmas o interesantã relatare, datoratã lui Sir Henry Wattson, în care este descris cortul folosit de vestitul astronom german Johann Kepler (1571 – 1630) pentru a desena cu o mare precizie în toate detaliile un peisaj panoramic. Cu ajutorul unui telescop, imaginea era proiectatã pe o hârtie si Kepler, ghemuit în cortul întunecos, o reproducea desenând toate formele. Apoi cortul era învârtit ca o moarã de vânt, în jurul axului si operatia era reluatã pânã când se completa turul de orizont.

Dar micsorarea si portabilitatea camerei obscure merg si mai departe. Influentat de povestirile unui cãlãtor care vãzuse în Spania cutii atât de mici încât puteau fi purtate sub o pelerinã, învãtatul iezuit din Würzburg, Kaspar Schott (1608 – 1666), publicã în a sa “Magia opticã” (1657), prima descriere a unei mici camere obscure formatã din douã cutii, dintre care una putin mai micã putea sã culiseze în cealatã pentru obtinerea claritãtii. Imaginea formatã de un tub ajustabil care continea douã lentile convexe putea fi vãzutã din exterior printr-o gaurã, astfel cã nu mai era nevoie ca cineva sã intre în camera obscurã.

Astfel de camere obscure din ce în ce mai mici, la care imaginea era vãzutã din afarã, sunt semnalate din ce în ce mai des în diferite tãri. Interesant este faptul cã matematicianul francez Pierre Hérigone, în cursul sãu editat în 1642 la Paris, descrie un “pocal magic” cu care gazda putea sã-si urmãreascã musafirii fãrã ca acestia sã observe ceva. Razele de luminã intrau printr-o lentilã convexã în piciorul pocalului, erau deviate de o oglindã fixatã la 45° si imaginea se forma pe suprafata vinului alb si tulbure. Aflãm astfel despre aplicarea încã din mijlocul secolului al XVII lea a pricipiului aparatelor reflex din ziua de azi. Cel mai asiduu inovator si constructor de camere obscure cu si fãrã oglindã pare sã fi fost cãlugãrul Johann Zahn din Würzburg care într-o carte a sa din anul 1685 prezintã desene si schite de tipuri diferite si este primul care propune utilizarea geamului mat pentru formarea imaginii. Helmut Gernsheim, un ilustru cercetãtor al istoriei fotografice, scrie urmãtoarele în careta sa “The history of photography”: “ca mãrime si constructie, aparatele lui Zahn sunt prototipuri ale aparatelor cutie si reflex din secolul al XIX lea. Este într-adevãr remarcabil cã nici un progres n-a fost realizat pânã la mijlocul secolului XIX:în 1685 aparatul a fost gata si astepta (aparitia) fotografiei”.