Balcanismul matein în Craii de curtea-veche

Lucrarea de față, intitulată Balcanismul matein în Craii de curtea-veche își propune să analizeze și să aducă în atenția filologilor români, structurile imaginarului literar din acest roman, unde tronează căderea și decăderea, gravitația sufletelor, coruperea vieții, alături de prăpădul social mișcat de frenezia demonică a negației. Întreaga analiză s-a dezvoltat pornind de la afirmarea valenței balcanice a eclatantei opere anterior menționate, care formează un cult profan, informal, prin definiție restrâns și tocmai de aceea remarcabil.

În vederea elaborării acestei cercetări am avut ca punct de plecare corpusul teoretic al lucrării ce se intitulează ,,Balcanii și balcanismul”, realizată de Maria Todorova - figură emblematică de origine bulgară. Obiectul nostru de investigație îl reprezintă, în mod deosebit, demonstrația definitivă a balcanismului literar așezat ca marcă în această scriere a lui Mateiu I. Caragiale. Dat fiind faptul că această caracteristică a operei este doar recunoscută, transformându-se treptat doar într-o simplă ,,etichetă”, fiind invocată doar ca o axiomă, suntem îndreptățițe să avem în vedere delimitarea și argumentarea caracterului balcanic al acestei capodopere.

Nucleul generator al interpretărilor, termenul de balcanism reprezintă ceva tranzitoriu, pe cât de european, pe atât de non-european, cu un conținut oximoronic, hibrid, G. Călinescu considerându-l în Istoria literaturii române de la origini până în prezent pe Mateiu I. Caragiale unul dintre cei mai de seamă promotori al acestui model cultural, numit balcanism, pe care îl definește drept ,,amestec gras de expresii măscăricioase, de impulsiuni lascive, de conștiință a unei ereditări aventuroase și turburi, totul purificat și văzut mai de sus de o inteligență superioară.”

Maria Todorova afirmă, în Balcanii și Balcanismul, că balcanismul nu reprezintă doar o subspecie a orientalismului. Diferența dintre balcanism și orientalism, deși nu este bine conturată, există, în mod evident, datorită concretenței istorice și geografice, care se împotrivește naturii intangibile a Orientului, balcanismul dezvoltând diferențele în interiorul unui tip, în timp ce orientalismul se ocupă central de diferența dintre tipuri atribuite. Noțiunea de balcanism a luat naștere treptat, pe parcursul a două secole, suferind de-a lungul timpului diverse ,,mutații” semantice considerabile, conturându-se printr-un discurs specific războaielor balcanice, dar și în timpul Primului Război Mondial. Ulterior, firește, conceptul balcanism a fost îmbogățit cu trăsături suplimentare. De aici decurge ideea conform căreia termenul a fost și este perpetuu transmis, având un caracter inalterabil. În mod paradoxal, în cartea Mariei Todorova, observăm că poporul român este unicul care a îndrăznit să se lupte cu denominația de balcani, care le era atribuită, aceștia nefiind solidari cu frații lor de suferință din Peninsula Balcanică. Definiția balcanilor a urmat un set de criterii istorice, culturale, geografice, politice, religioase, etnice, fiind de cele mai multe ori o combinație de criterii.

Extrapolând noțiunea de balcanism, ajungem inevitabil și la ideea de balcanic care se dovedește a fi într-o relație de interdependență cu literatura, dar și cu socialul. Cel care a asociat pentru prima dată conceptul de balcanic cu literatura a fost Bai Ganiu Balkanski, iar din punct de vedere istoric și social, temenul se constituie a fi drept periferia unui centru vest-european. Balcanic și balcanism se îndepărtează de spectrul negativității, dat fiind faptul că acestea ilustrează inovație și productivitate în creațiile literare românești, angrenându-se într-un tot unitar, zeii tutelari fiind, pe lână Mateiu I. Caragiale și Dimitrie Cantemir, Anton Pann, Eugen Barbu, Ion Barbu, I. D. Sârbu, dar și Mircea Cărtărescu.

În concepția lui Mircea Muthu există cel puțin două elemente definitorii care ar putea argumenta specificul a ceea ce numim balcanism literar: ,,E vorba, pe de o parte, de balcanismul ca asociere de stări contrastante și, în al doilea rând, de balcanismul ca răscumpărare estetică a unei drame colective (...).”.