Roșu și Negru - Cronica anului 1830

La 23 ianuarie 1783, în orașul provincial Grenoble, Franța, s-a născut Henry Beyle, cunoscut în lumea literaturii drept Stendhal. A fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Fiu al unui tată pe care îl detesta, Stendhal a fost contemporan cu Revoluția Franceză, ascensiunea și căderea lui Napoleon, apoi cu Restaurația, zbuciumul fiecărei epoci repercutându-se asupra formării și dezvoltării sale. „Care este scopul meu?" scria el în 1803. „Să fiu cel mai mare poet care a existat vreodată. Pentru aceasta trebuie să cunosc la perfecție omul."

Stendhal a ajuns la roman târziu, după ce a scris lucrări de critică literară și biografii. După căderea lui Napoleon, Stendhal a locuit, în special la Milano, unde și-a început cariera literară publicând Viețile lui Haydn , Mozart și Metastasio (1815), Istoria picturii din Italia, Roma, Napoli și Florența (1817). Alte scrieri notabile din anii tinereții sunt De l'amour (1822) și Racine și Shakespeare (1825). În 1827 a publicat primul roman, „Armance”, care nu a avut success. Mai publică Plimbări prin Roma (1829), Amintiri egoiste, Memoriile unui turist, Mănăstirea din Parma (1839). Nu apucă să termine romanul Lamiel, pentru că în 1842 moare la Paris de un atac de apoplexie.

Stendhal este inițiatorul procesului de orientare a romanului spre interior, pentru a oglindi conștiința individului. Henri Beyle este, după Taine, „cel mai mare psiholog al secolului”. Zola îl consideră un romancier naturalist, un scriitor de tranziție între „concepția metafizică a secolului al XVIII-lea și concepția științifică a secolului nostru”. Nietzsche descoperă în Stendhal revoltatul, ireligiosul .

Stendhal este astăzi considerat unul dintre scriitorii a căror viziune și tehnică romanescă au contribuit substanțial la edificarea realismului tragic și la configurarea conștiinței literare moderne. Paul Valéry spune în prefața romanului Lucien Leuvwen: „ cu Stendhal nu mai termini niciodată. Nu cunosc un omagiu mai mare.”. pentru Stendhal a fi romantic însemna a fi în pas cu vremea, a pleda pentru o literatură izvorâtă din realitatea momentului istoric respectiv. Sentimental devenirii istorice îl va face să considere întotdeauna literatura și artele în strânsă legătură cu viața social.

Conform lui Lukîcs (în studiul Balzac, critic al lui Stendhal), toate romanele lui Stendhal se bazează invariabil pe biografia unui erou care concentrează în ea moment esențiale ale unei epoci, în Roșu și Negru fiind vorba de restaurație.

Se știe că intriga din acest roman a fost preluată de Stendhal din Gazeta tribunalelor, unde era relatat procesul tânărului seminarist Berthet, care asasinase într-o biserică din Grenoble, o anume doamnă Michoud . De aici s-a tras concluzia că drama lui Berthet a servit drept suport faptic unui „jurnal din tinerețe” al scriitorului, racordat cronologiic și cu mici corecturi cazului Berthet. Finalul atât de controversat al romanului este uneori considerat fals, de un adevăr ezitant, îndoielnic. Însă Stendhal, dând romanului său subtitlul de cronică a anului 1830, indică în ce mod trebuie înțeleasă istoria lui Julien Sorel: ca un destin social. Neputând îmbrățișa cariera eroică a armelor, deschisă, bărbătească (desemnată de culoarea roșie), Julien, ascunzându-și adevăratele sentimente, îmbrățișează cariera ecleziastică (negru).

Zola îi reproșează excepționalitatea personajelor, eroi pe care viața cotidiană nu-i cunoaște. Moartea lui Julien Sorel este o adevărată sinucidere. Cuvântul său, rostit de pe banca acuzării, stimulează tocmai ura de clasă a judecătorilor care pedepsesc în el nu asasinul, ci revoltatul. Julien Sorel, deseori consoderat a fi tipul ipocritului, n-a făcut decât să dea ipocriziei sensul unui fenomen caracteristic regimurilor politice contrarevoluționare. Stendhal nu a făcut morală, căci pentru el ecuația social explică morala ca și psihlogia personajelor, de aici rezultând modernitatea lui.

Obiectul romanelor stendhaliene este studiul determinărilor profunde, esențiale, ale epocii, prin intermediul psihologiei și al destinelor omenești. În concepția lui Stendhal, „mediul” personajelor înseamnă în primul rând atmosfera social pe care o respiră și pe care le inspiră ideile, dorințele, comportarea. Este o mare diferență între iubirea profundă, plină de tandrețe pentru doamna de Rênal, față de patima furtunoasă, uneori dușmănoasă, pentru Matilda de La Môle. Stendhal este asemenea unui spirit superior și adherent, în care zorii realismului se întâlnesc cu modernitatea cea mai deplină.